Ziarul

  Programul TV      curs BNR    propune o publicatie     trimite o stire    

Reviste romanesti - Reviste romanesti - Singur

 

Revista "Singur"

Website: http://www.revistasingur.ro

Revista inscrisa in categoria Cultura in judetul Dambovita

Descriere:
Singur - revista de cultura, civilizatie si atitudine morala, prima revista de acest profil din Targoviste.

propune o revista

Ultimele stiri din revista Singur de azi - Revista Singur online


GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Carol al II-lea şi arma puterii sale - trădarea

                                               

 

      „Trădătorii sunt odioşi chiar şi acelora pe care îi preferă.”

                                 (Tacitus, Ann. 1,58)

 

   Trădarea în general este o săvârşire conştientă a răului, un act major de laşitate, de micime şi infirmitate sufletească, de nimicnicie a raţiunii umane, dar când ea are osatură regală, cu participarea directă a suveranului, trădarea devine lucrul cel mai meschin şi mai grotesc dintre faptele cele mai odioase ale unui individ infinit mârşav, fie el chiar de viţă nobilă.

   Genealogia trădării odioase, fariseice, mârşave îşi are corola în Iuda Iscarioteanul, ex-ucenic, apoi vânzător şi trădător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos-Împăratul lumii.

   Trădarea regală este sinonimă cu o catastrofă naţională de lungă durată, ce constă în jertfirea şi sfârtecarea imediată a Trupului ţării, precum şi în mutilarea sufletească spiritual-religioasă a Naţiunii timp destul de îndelungat şi dacă la un moment dat rănile Neamului se vindecă, cicatricele trădării rămân permanent în istorie.

   Trădătorii sunt inşii care renunţă la conştiinţa identităţii, căpătând nişte pîlpâirii existenţiale: „Trădarea, de exemplu, este şi ea o formă de patologie identitară.” (Miron Manega, Naţionalismul ca fatalitate şi omul de nicăieri, în Certitudinea, Anul I, Nr.2, 2017)

   După renunţarea definitivă şi irevocabilă la tron, regina Maria, preaiubitoare şi preaiertătoare, îl întreabă totuși pe Carol de ce nu i-a rămas măcar un cuvânt bun „pentru ţara pe care-ai trădat-o”.(Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români.Vol. II, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 357)

   S-au oferit voluntari pentru convingerea principelui, Iorga şi Argetoianu, dar Casa regală s-a pronunţat pentru Costică Hiott, care l-a determinat pe Carol să-şi pecetluiască soarta, semnând acel act la Milano în 28 Decembrie 1925: „Sire, Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de Principe Moştenitor al României...Declar prin aceasta că renunţ în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi... Renunţ totodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile ţării asupra fiului meu şi a averii sale”... Renunţarea la toate drepturile este „de bună voie” şi se angajează ca să nu se reîntoarcă în ţară 10 ani şi atunci doar „chemat de cei în drept”şi cu „autorizaţia Suveranului.”(ibid., p.357)

   Isprava principelui Carol este altfel tălmăcită de Argetoianu: „Fuga lui n-a fost decât fapta unui degenerat priapic care a dat cu piciorul la tot ca să satisfacă acea <<libido>>pe care Freud a analizat-o atât de bine în lucrările sale...Brătianu şi Ştirbei n-au complotat contra Prinţului ca să-l împingă să plece, şi... nu ei au trimis pe Lupeasca după dânsul... După cum Lupeasca a profitat de prilejul pe care soarta i-l pusese la îndemână, ca să împingă pe nenorocitul Prinţ în prăpastie, tot astfel s-au folosit şi Brătianu şi Ştirbei de împrejurări ca să pecetluiască în grabă o situaţie ce îi scăpa pe ei de un vrăjmaş personal şi ţara de un Rege nefast.” (Argetoianu, C., Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol.I-IV, Bucureşti-1991-1993; Memorii, vol. VI-IX, Bucureşti-1996-1997)

   Singurii mari anticarlişti înfocaţi şi demni erau Averescu, Brătianu şi Barbu Ştirbei.

   Ionel Brătianu care, a surclasat prin dinastia sa pe cea a Hohenzollernilor a cerut Familiei regale să-şi întocmească un nou statut al Familiei domnitoare, iar Carol să fie exclus din Senat şi din dipticele armatei unde avea gradul de general.

   Ferdinand devenind grav bolnav între timp aproape că îşi iertase dezertorul, iar Mama care era topită, atitudinea ei era mereu incoerentă, „dacă nu duplicitară”, nota acelaşi Argetoianu.

   Pentru a-şi uşura din suferinţă, regina şi Nando au plecat pentru 3 săptămâni în Deltă, unde printre trestiile sunătoare, regele spera că îşi va putea completa ierbarul său favorit.

   După micşorarea vâlvătăii fugii lui Carol, regina Maria şi-a împlinit visul vechi de a ajunge în SUA, chit că îl acoperea pe Barbu ei cu „nelinişti de nedescris”. În drumul ei spre State s-a întâlnit totuşi la Paris cu Odorul într-o atmosferă de spaimă şi emoţie: „Reconcilierea mult prea făţişă a Mariei cu fiul ei la Paris i-a încurajat pe partizanii lui Carol să spere în posibilitatea revenirii lui, în ciuda tuturor dezminţirilor ei.” (Hannah Pakula, Ultima Romantică-Biografia reginei Maria. Trad. din limba engleză de Dina Litzica. Ed, Curtea Veche, Bucureşti-2017, p. 387)

   În acelaşi timp cotidianul The New York Times părea îngândurat: „Care ar fi atitudinea unor vecini faţă de o Românie condusă de un rege de cinci ani, având în spate un consiliu format din trei persoane, total neexperimentate în complicata politică a Europei de Sud-Est? Ceva trebuie făcut şi trebuie făcut repede, pentru a rezolva impasul dinastic în care se află România.”( New York Times, 20 0ctombrie 1926)

   Pe măsură ce boala regelui se agrava tot mai mult, imaginea lui Carol se amplifica. Scrisorile către cea care încă îl venera o rugau să-l împace cu tatăl, minţind că a părăsit ţara cu aprobarea exclusivă a Sittei: „nu-mi întoarce spatele, altfel mă voi prăbuşi de tot.”

   Maria se balansa înspre speranţa îndreptării fugarului, apelând la unchiul favorit al lui Carol, infantele Alfonso. Principele dezertor îi răspunde unchiului că s-ar putea întoarce dar numai în anumite condiţii: „Dragul meu Carol, mă tem că nu-ţi înţelegi deloc poziţia. Nu tu eşti cel care are dreptul să pună condiţii, ci părinţii tăi, regele şi regina, ei sunt cei care vor pune condiţii şi poate li se va înmuia inima şi te vor lăsa să te întorci. Dă-mi voie să-ţi spun un lucru: nu există o singură persoană din vreo familie ragală care să nu se raporteze cu oroare şi tristeţe la răul pe care l-ai făcut monarhiei în general şi care nu-ţi priveşte traiul de acum cu furie şi dispreţ.” (Terence Elsberry, Marie of Roumania, pp. 214)

   Cum şi Brătianu era de neclintit, iar Ştirbei, care fiind un om drept era convins că „revenirea lui Carol ar fi însemnat o lovitură majoră dată dinastiei şi principiului monarhic în general.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 394), regina s-a adresat prietenului de odinioară Waldorf Astor, care destul de manierat i-a răspuns politicos. „Poţi avea o republică, sau poţi avea o monarhie. Unul dintre avantajele monarhiei este acela că regulile sunt destul de simple-ereditate-primogenitură-certitudine. Acum, dacă un moştenitor renunţă la drepturile lui, probabil că sistemul nu este prea afectat. Dar dacă acelaşi om se răzgândeşte, mi se pare că te apropii de haos în sistem şi că pui în mare pericol întreaga structură. Schimbările rapide din dragoste sunt perfecte ca subiecte de roman sau de operă, dar nu se potrivesc cu regatele din lumea reală, într-o epocă a revoluţiilor.” (ANR V, 3722/ 1927, 23 feb.1927, Waldorf Astor către regina Maria)

   Lumea care-l accepta pe Carol era destul de confuză, dirijată de partizanii carlişti. Prinţul dorea întorcerea doar pentru a trăi pe picior mare, aşa ca suveran, altfel „Carol o iubea cel mai mult pe Duduia, iubea băutura, plăcile de fonograf cu Wagner, jocul de cărţi de seară şi mâncarea bună. Amanta îi oferea plăcerile senzuale şi, în schimb, avea control total asupra vieţii lui...Curând a intrat în căminul lui Carol o a treia persoană pe nume Constantin Dumitrescu, pe scurt Puiu, o imitaţie de latin lover şi aventurier care va deveni secretarul personal şi valetul lui Carol.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 396)

   O dată cu începutul lui Aprilie 1927, Nando a făcut o gripă atât de rea încât se părea că nu mai are scăpare. Spre uimirea tuturor s-a însănătoşit şi s-a mutat în vila de la Scoviştea unde a primit vizita plină de fior a graţiilor sale: Martha Bibescu, Aristiţa Dissescu şi Titi Mignano.

   Încercarea de lovitură de stat a generalului-premier Averescu l-a scos pe acesta din funcţie şi l-a înlocuit cu prinţul Ştirbei în noaptea de 4 Iunie 1927. Mandatul său a durat doar până la alegeri, numai trei săptămâni. Câştigătorul a fost pentru a cincea oară tot Brătianu, iar în noaptea de 19 Iulie acelaşi an Nando a adormit definitiv în braţele Mariei. A doua zi, pe 20 Iulie 1927, Mihăiţă în vîrstă de cinci ani şi în pantaloni scurţi a fost proclamat rege. Înmormântarea a avut loc la Curtea de Argeş. Maria l-a anunţat pe Carol de decesul regelui, iar acesta copleşit de şansa revenirii în ţară şi a urcării pe tron a simulat scriindu-i mamei destul de înduioşător că: „nimeni nu a resimţit la fel de mult ca mine teribila pierdere pe care am suferit-o cu toţii.”(ANR V, 503/ 1927, 27 iulie 1927, regele Carol al II-lea către regina Maria)

   Deşi nu dorea să ocupe un loc în regenţă, Maria îl jinduia totuşi continuu, declarând că îi părea rău că nu e membră în Consiliul de Regenţă, mai ales după moartea lui Ionel Brătianu survenită miraculos în 24 Noiembrie 1927, la 63 de ani în plină putere. Locul lui Ionel a fost ocupat de fratele său Vintilă, care deţinuse cu brio portofoliul Finanţelor.

   După moartea lui Ferdinand, Maria s-a îndreptat prin corespondenţă cu toată compasiunea către fiul rătăcitor încurajându-l în demersul său de re-întoarcere: „Cel mai mic cuvânt bun din partea lui mă face să cred din nou în el, mă face stupid de recunoscătoare.”(ANR III, 163:115)

   Încurajarea mamei l-a determinat pe Carol să-şi pună în aplicare planul loviturii de stat împreună cu cei doi evrei remarcabili: Ionescu-Leibovici şi Sidney Harmsworth, un iredentist maghiar înfocat, devenit viconte Rotherme. „Indiferent dacă intenţia lui era de a destabiliza România sau dacă făcuse vreun pact cu Carol pentru teritoriile transilvane, a rămas în umbră, preferând să acţioneze prin intermediul unui expatriot, Barbu Ionescu, un magnat al produselor alimentare, trăitor la Londra...foarte încântat de anturajul oamenilor importanţi şi, mai ales, să-l aibă oaspete la domeniul lui din Surrey pe fostul principe moştenitor al României.” (ANR III, 166:67v)

   Barbu Ionescu, fost Leibovici,  a pregătit în secret lovitura. „Pe un aeroport de lângă Londra, la 6 mai 1928, Leibovici a pregătit un avion care urma să-l aducă în România pe Carol. Autorităţile engleze însă au prins de veste şi au zădărnicit complotul, expulzându-l pe ex Principe.”(Mircea Bălan, op. cit., p.359)

   În Anglia s-au pregătit de fapt două avioane, unul având sarcina de a răspândi miile de fluturaşi cu mesajul lui Carol prin care se disculpa motivând că a plecat „în ciuda voinţei lui”, obligat de o „neînţelegere referitoare la felul cum era condusă ţara”, precum şi de unele „conflicte matrimoniale triste”, şi sigur dacă regele ar fi în viaţă, „ar fi fost chemat acasă.”(Citatele din declaraţia lui Carol sunt extrase dintr-un articol apărut în Daily Mirror al lui Rotherme, articol inserat în jurnalul reginei din luna mai 1928)

   Lovitura pregătită de Carol minuţios gândită trebuia să se suprapună cu protestul ţăranilor ardeleni organizat pe platoul Unirii de la Alba Iulia.

   Urmarea eşecului a scos în ascuns proclamaţia pregătită pentru ţară, iar Carol „cu spume la gură  şi total nepoliticos” s-a dezlănţuit împotriva „porcilor ălora nenorociţi care conduc în România şi duc ţara la ruină.”(ANR III, 166:68-79; Times şi jurnalul Reginei)

    Principele s-a întors terfelit de tot la domeniul lui Leibovici, iar Scotland Yard-ul l-a declarat persoana non grata expulzându-l din Anglia. Profund indignată şi plină de amărăciune Maria suverana a ripostat scriindu-i vărului George să-şi ceară imediat scuze în numele bravului ei fiu, deşi acesta a acuzat-o că nu l-a sprijinit suficient aşa cum se cuvenea din România „aşa cum era datoare s-o facă”,dar sigur „va veni şi vremea mea”, ameninţându-şi mama că „în ziua aia vor fi mulţi cei trişti că n-au văzut realitatea aşa cum a fost... Am sperat mereu că va exista o persoană cinstită care să ia măsuri pentru a pune capăt furtului din banii ţării în scopuri josnice şi prima persoană care ar fi trebuit să-şi dea seama erai tu.”(ANR V, 514/ 1928, mai –iunie, regele Carol al II-lea către regina Maria)

   Îngrijorarea furtului din banii ţării, l-a îndârjit aşa de tare pe Carol, căci ajungând rege prin lovitura de stat şi-a agonisit aproape toţi bani ţării, aproape tot avutul ei timp de un deceniu.

   La un an de la „plecarea” pe alte meleaguri a lui Ionel Brătianu, P.N.Ţ.-ul în frunte cu iezuitul Iuliu Maniu în 1928 Noiembrie au venit la putere. În Octombrie 1929 plecase definitiv şi Gh. Buzdugan, singurul care a făcut câte ceva în Regenţă. Maria era nerăbdătoare: „M-aş alege pe mine însămi dacă aş fi întrebată cine ar trebui ales.” Maniu i-a ghicit voinţa şi a fost chiar încântat, dar numai în locul principelui Nicolae care era destul de incomod şi în plus.

   Gândindu-se că ar stânjeni venirea fiului Carol la putere, după ce a reflectat Maria a respins oferta răspunzând înfuriată, profetic şi paradoxal: „Monarhia nu există pentru satisfacerea ego-ului unui suveran (ceea ce Carol a desăvârşit acest ego, n.a.), ci pentru binele statului.” (ANR III, 172:75-83v.)

   Locul lui Buzdugan l-a umplut un judecător destul de şters, Constantin Sărăţeanu. Regenţa s-a compromis total, alăturându-se astfel incapacităţii lui Maniu care în prag de evaporare a mandatului său, supra eclipsat de Ionel Brătianu atâta amar de timp şi în disperare de cauză, ardeleanul a trimis la Paris un emisar să negocieze cu Carol întoarcerea lui şi rămânerea sa.

   Lăsând obiecţiile liberalilor în spate, Maria i-a trimis pe Nicky şi apoi pe Ileana în 1929, să-şi consoleze fratele care îi cumpărase recent concubinei roşcate un castel Louis al XVI-lea, ca dar pentru apariţia memoriilor Lupoaicei în care îşi urzise un arbore genealogic aristocrat. 

   Nemaiavând nici o obligaţie şi pentru a înlesni venirea principelui fugar, Maria a ales în final varianta călătoriilor care îi puteau aranja şi o căsătorie pentru principesa favorită Ileana.

   Prima ofertă cea cu homosexualul Lexel von Pless a eşuat lamentabil.

   Ştirbei a prevenit-o pe Maria de implicaţiile principilor Nicolae şi Carol într-o lovitură de stat. Regina a aflat despre plecarea lui Nicky pentru 2 Iunie 1930, care urma să se întâlnească cu fratele său la Paris în chestiunea revenirii Fiului rătăcitor în ţară şi apoi pe tron.

   Pentru aş uşura povara sa, dar şi pe cea a lui Carol, Maria s-a pronunţat pentru o călătorie în Europa, deşi era conştientă că în  aer plutea trădarea, puntea de legătură pentru complot: „Complotul, căci a fost un adevărat complot, afirma Argetoianu, a fost condus şi realizat cu atâta discreţie încât nimeni n-a ştiut ceva până la ultimul minut. La Bucureşti, Guvernul şi autorităţile s-au găsit brusc în faţa faptului împlinit..” I.Gh. Duca nu a reacţionat conform aşteptărilor, pentru că „trăda pe rând pe toţi, aproape fără să-şi dea seama." (Argetoianu, op. cit.)

   În 6 Iunie 1930, dimineaţa regina era deja în trenul spre Viena, iar Odorul ei scump revenise în România exact la douăsprezece ore după plecarea mamei sale.

   Pionul trădării de data aceasta a fost Iuliu Maniu, care nu va rămâne în istorie la această primă trădare, alăturându-se de fapt şi trădării reginei: Maniu trăda pentru a-şi prelungi mandatul de premier, iar regina trăda pentru ca adoratul ei fiu să devină rege, astfel că: „Regina-mamă şi prim-ministrul discutaseră destul de deschis, în vara de dinaintea loviturii de stat, mergând atât de departe, încât să ia în considerare posibilitatea redării titlului regal chiar şi în exil.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 410)

   Condiţiile lui Maniu pentru revenirea lui Carol erau doar trei: Mihai să rămână rege titular, iar Carol să îndeplinească doar funcţia de regent; despărţirea de Lupeasca să fie definitivă şi să aibă loc rapid împăcarea cu consoarta sa principesa Elena.

   Lupeasca îl liniştise pe Maniu printr-o solemnă mărturisire: „în ziua în care A.S.R. este repus în drepturi pe tron spre fericirea poporului, voi dispărea pentru totdeauna.”(John Gunter, Inside Europe, p.385)

   Cât de naiv a putut fi Maniu, crezându-se în promisiunile celor doi amanţi va afla la scurt timp după ce Carol va prelua mult râvnita putere.

   Puiu, valetul şi secretarul principelui a falsificat 2 paşapoarte pentru sine şi Carol şi cu un avion închiriat de la Le Bourget, au aterizat în Bucureşti la ora 10:30 p.m., în 6 Iunie 1930.

   Însoţit de un alai de muzicanţi şi soldaţi principele a intrat triumfător în Cotroceni. Parlamentul s-a alăturat imediat Consiliului de Rgenţă acceptându-l pe renunţătorul Carol ca monarh, împlinind chipurile „ultima dorinţă” a muribundului rege Ferdinand.

   Astel, că regina Maria care, a uitat destul de repede de restricţiile constituţionale, de dorinţa expresă a regelui ei, de fermitatea justă, raţională a iubitului ei, prinţul Barbu, de datoria ei supremă faţă de Dumnezeu, Cel care veghează deasupra monarhilor pământeşti, de demnitatea faţă de Patria care a înfiat-o cu atâta drag jertfiindu-se pentru ea, pentru rege, pentru monarhie, considerând lovitura politică a fiului ei, „o mişcare corectă” a urcat în exaltare: „sunt bucuroasă de revenirea lui Carol acasă.” (ANR III, 174:171-172 passim.)

   La această regală exaltare s-a adăugat greu, apăsător şi un nour de tristeţe viscolit de temerea prinţului ei drag, Ştribei: „...Este atât de trist când te gândeşti că nu vom fi uniţi în chestiunea asta. El crede cu tărie că dezastrul ultim al dinastiei va fi Carol.” (ANR III, 176:6-19)

   Avertismentul prinţului Barbu Ştirbei s-a dovedit profetic, dar cu întreite consecinţe dramatice: dezastruos pentru dinastie, dezastruos pentru monarhie, dezastruos pentru Naţiune!

   Rolul mamei în această exaltare familială l-a covârşit pe cel de Mamă a Naţiunii şi pe cel atât de măreţ al Reginei care a avut o contribuţie suverană la Înfăptuirea României Mari, alăturându-se astfel, din nefericire, oligarhiei clasei politice conducătoare: „Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică... Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.” (Mircea Eliade, Piloţii orbi, în Ceritudinea, Anul 1, Nr. 2, 2017)   

   Actul suveran de exercitare a monarhiei, atrage după sine cinstirea absolută a Suveranităţii lui Dumnezeu şi a Naţiunii prin divinul deziderat: „Nihil Sine Deo!”

   „Unsul Domnului”, trebuie să fie un model de domnie creştină, umbra Părintelui ceresc pentru poporul peste care este aşezată Biserica-Naţiune a iubitului Său Fiu Hristos.

   Nu Dinastia este importantă, ci virtuţiile, educaţia, cultura, religia, responsabilitatea faţă de Dumnezeu, de Naţiunea respectivă şi de raportul cu celelate naţiuni binevoitoare ori nu.

   Nu se poate ca politica să devină un instrument doctrinar de forţă, de violenţă al Statului care, se întoarce împotriva Naţiunii sale creştine şi a instituţiilor ei fundamentale, ca în cazul de faţă, chiar şi împotriva monarhiei care, nu aparţine suveranului, ci poporului, naţiunii.

   Prima măsură regală, fierbinte a lui Carol a fost Darul pentru mama care îl idolatriza, încălcând testamentul tatălui şi trecând venitul reginei-mame în folosul propriu. Maria a tăcut!

   Plăţile care îi reveneau totuşi reginei au fost amânate mult timp, încasând dobânzile dragul de Carol. Maria a tăcut! Încurajat de tăcerea dulce a mamei, Carol a continuat, instalându-i o gardă de poliţie s-o controleze. Maria a tăcut! A urmat şirul neîntrerupt al cadourilor... I-a ridicat titlul onorific de la Regimentul ei, 9 Husari, lundu-i şi portretul de la popota ofiţerilor.

   Maria a tăcut!

   Cum poate o regină Eroină a naţiei sale să devină laşă când îşi exprimă rolul de mamă?

   Îmi amintesc de o povestioară adevărată care circula prin Catedrala Patriarhală pe când eram student: un brav ţăran care avea 7 feciori ca brazii a venit la racla sfântului Dimitrie Basarabov cu şapte bileţele pe care erau scrise numele fiecărui copil, a îngenuncheat şi s-a rugat, apoi a spus: Sfinte Dimitrie îi dăruiesc Patriei sfinte feciorii mei s-o apere în război. Roag-o pe Maica Domnului să le poarte de grijă, iar tu să mi-i aduci acasă!

   Toţi cei şapte feciori, spre lauda lui Dumnazeu şi a Naţiei, s-au întors teferi de pe front.

   Ce magnifică şi totală pildă de jertfă a ţăranului nostru veşnic şi imperial!

   Pentru a-şi şterge urma fugii cu Lupoaica, amanta sa, la Paris şi pentru a se reabilita faţă de poporul prea credul, proaspătul monarh şi-a comemorat exilul suferinţei, amintind norodului spre luare aminte, patimile sale, printr-o primă medalie, La Decoration de la Souffrance-Ordinul Suferinţei, acordată sprijinitorilor săi, între care Barbu Ionescu-Leibovici şi Puiu: „Doresc, ca de fiecare dată când cineva va folosi o monedă sau un timbru, să-şi amintească de suferinţele mele din anii Patimilor mele.” (Arthur Gould Lee, Helen, Queen Mother of Roumania, pp. 144)

   Departe de ochii familiei, a guvernului şi a lumii, preţioasa amantă fusese istalată repede stăpână la Foişor, de iubitul ei Carol, încălcând a doua învoială cu credulul iezuit Maniu.

   De la începutul domniei sale, Carol a aplicat măsurile regale benefice sieşi, sugrumând orice opoziţie, adversar, rezistenţă, asmuţându-i pe toţi împotriva tuturor, dezbinându-i complet: „Se poate argumenta că, din acest punct de vedere, Carol al II-lea nu a fost mai rău decât Carol I sau Ferdinand.”(Hannah Pakula, op. cit., p. 416)

   Cea care îi gira puterea monarhică era concubina sa, evreica roşcată, care urzea dictatura, făcând şi desfăcând ţesătura politică, brodând astfel camarila regală.

   Între slugarnicii şi liguşitorii destui de numeroşi ai suveranei Lupeasca s-a adăugat chiar şi prinţesa Martha Bibescu, căreia i se adresa cu gratulatul „Ma Souvaraine”, frizând astfel memorabila sa înjosire princiară: „... Clipa de azi, când mi-ai îngăduit să-ţi sărut mâna (parcă n-avea dos, n.a.), a fost cea mai fericită din viaţa mea.”(Contesa R.G. Waldeck, Athene Palace, p. 208)

   După fixaţia pentru uniforme, decoraţii şi medalii Carol şi-a declanşat iremediabil pe faţă ura profundă împotriva nefericitei Sitta şi cea amăruie asupra mamei. A întărit securitatea în jurul ei. Maria a tăcut! Întâlnirile fixate cu mama erau anulate în ultima clipă. Maria a tăcut!

   I-a interzis întâlnirile cu prietenii ei. Maria a tăcut! Din cauza restricţiilor fiului Maria a renunţat în călătoriile sale la doamna ei de onoare. Maria a tăcut!

   A doua ţintă a urii viscerale a lui Carol a fost prinţul Barbu, pe care l-a scos din toate funcţiile sale, din consiliile de conducere, cenzurându-i corespondenţa. Maria a suferit cumplit, mai ales după ştirea răspândită de fiul prea iubit, cum că el refuză să stea la masa mamei, ştiind că „Barbu i-a mituit pe servitorii ei ca să-l otrăvească!” (ANR III, 177: 102-143)

   De fapt monarhul era cel care punea la cale eliminarea definitivă a lui Ştirbei, ştire spusă de Puiu, aghiotantului reginei, cum că se „pune la cale... atacuri împotriva prinţului Ştirbei, menite a-l desfiinţa definitiv.” (ANR III, 178: 158)

   În Orientul Express, care-l ducea pe Barbu Ştirbei spre Europa apuseană s-a consumat un atentat nereuşit asupra prinţului.

   Ca să scape şi de sora Ileana, „ghimpele dureros” din coasta sa, Carol a pregătit întâlnirea dintre frumoasa prinţesă cu arhiducele Anton de Austria, cu care s-a şi căsătorit de fapt.

   Maria a cerut binecuvântarea fiului-rege pentru miri. Carol a jubilat, felicitându-i pe tineri în stilul său caracteristic: „Nu am nici o obiecţie faţă de căsătorie propusă... Din nefericire, nu pot să consimt la ideea ca după căsătorie să se stabilească în România.”(ANR V, 531/ 1931, 6 aprilie 1931, regele Carol al II-lea către regina Maria.)

   Strategia lui Carol a dat roade, reuşind s-o lege pe Ileana de Habsburgi, pentru a o expulza din patrie, pretextând că poporul nu poate să înghită ca un Habsburg să locuiescă în sânul lui, iar mamei i-a retras subvenţia de la guvern care îi plătea călătoriile. Maria a plâns şi a tăcut!

   A urmat plecarea definitivă a Sittei. Poporul a demonstrat paşnic. Carol a redresat situaţia apropiindu-se prea iubitor de augusta mamă. Maria era profund tulburată şi adânc mişcată!?

   Ultimul aflat pe lista favorurilor regale rămăsese fratele Nicolae, care nu fusese decât o trambulină folosită de Carol pentru urcarea pe tron: „Principele Nicolae a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea în ţară şi care a prelucrat pe comandanţii generali să-l suie pe tron şi să-l proclame rege.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii 1929-1989, p. 98) 

   Deşi, numit proaspăt comandant al Forţelor Armate Române pasiunea lui Nicky rămăsese totuşi Ioana Doletti, tânără divorţată, dorind-o să se căsătorească ca şi antecesorii săi: Ferdinand şi Martha, Carol şi Zizi, Carol şi Lupeasca. Nicky fusese încurajat de Carol, că odată ajuns rege va aranja lucrurile avantajoase pentru căsătoria morganatică a fratelui. După un an Carol s-a gândit la spusele fratelui care-l rugase: „pune-mă în faţa unui fapt împlinit”, întrecându-se pe el însuşi: dacă căsătoria fratelui cu Ioana va fi refuzată de ţară, el va avea fericitul prilej de a-şi expulza fratele. Nicky şi Ioana au plecat în localitatea Tohani în 28 Octombrie 1931. Când s-au întors în ţară, plin de bucurie a primit toate darurile fratelui-rege: deposedarea de drepturile familiei regale, de cetăţean al naţiunii, precum şi de rangul militar.

   Cu coada între picioare şi cu Ioana alături, Nicky a părăsit ţara. Când primăvara următoare a încercat să revină, regele l-a arestat exilându-l pentru un an de zile.

  ( Va urma.)

   * Ciclul:Mari Trădări dinastice

   * Fond de carte-Arhiva Dumitru Ionescu-Bucureşti

    + Sf. Prooroc Avdie, Sf. Mc. Varlaam

     19 Noiembrie 2017, Brusturi-Neamţ

Elena Armenescu: Contemplare

 

 

                                           Părintelui Gherontie Puiu

Doamne, Din dragostea Ta dumnezeiască

Răsar şi cresc munţii şi faci să se ivească   

Un lung convoi de rugători smeriţi, vezi bine

În misterioasa Ta grădină cu arbori şi alei divine

Din râsul Tău curg apele-n cădere rapidă, înceată

Deasupra apelor, cuvintele în forme se încheagă

Vin şuvoi, misterios să se aşeze şi să ne adape

Gurile slăvitoare, miraculos ivite tot din ape

Tăcerile, în rugă devin nădejdi, ca într-un tainic joc

Stârnind strălucirea şi făgăduinţa acestui falnic loc

În care înţeleptul cel cu privirea vie, mintea trează

Călugărul, Ţi se închină şi-n locul sfânt, se-aşează.

 

Să nu-ţi faci Doamne griji, iată Ţi-aducem ştire

Aici în locul sacru, regăsit, se -nalţă mânăstire!

                                                                    

(din vol Cântecul iubirii)

Mircea Dorin ISTRATE: ÎNTR-O NOAPTE ÎNSTELATĂ

 

Privit-ați bolta înstelată culcați pe-un braț de cimbrișor,

În timp ce luna,  Zâna nopții, trecea prin ceruri, maiestroasă?

Văzutu-mi-ați în cele-afunduri cum stele-n roiuri ca un nor

Mi se adună într-o ceață, lăptoasă, albă, vaporoasă?

 

Pe-acol’, prin depărtări nebune sunt lumi deștepte și bătrâne

Cu semeni răspândiți prin ceruri, ce-mpărățesc cel nesfârșit,

Sunt gânditori ca noi, nimicuri ce par a fi niște fărâme,

Dar cu-a lor minte țin în frâuri, postăți din marele-nfinit.

 

Din galaxii își fac regate și hulpavi ca și noi, nebunii

Se războiesc să stăpânească bucăți de ceruri și de timp,

Lor mii de ani le trec în clipe, iar ce vedem că-i largul lumii

La ei e-un pas, iară bic-bengul, e-un început de anotimp.

 

Noi nici că știm, cu mintea noastră, îngustă, slabă și oloagă,

Cine și unde n-i spăpânul și-apoi pe cine slugărim,

Din ce împărăție suntem, cu cine alta ea se leagă,

Iar care-i rostul nost’ pe-aicea nici nu-ndrăznim să bănuim.

 

Poate că suntem ca furnica într-un pustiu nemărginit,

Prea mici și nebăgați în seamă în colțul nostru vechi de lume,

Nici nu gândim ce-i sus prin ceruri, cine pe-acolo-i pripășit,

Și dacă el, stăpânul nostru, îmi are gânduri rele, bune.

                                        *

De-aceea zic, că noi, nebunii, în loc ca să trăim în pace

Pe huma asta care încă ne dă s-avem de viețuit,

Ne tot urâm și în războaie mereu viața ne-o prefacem

În loc c-aici ne fie raiul, cât din viață n-i sortit.

                                 **

Acum, e miez adânc de noapte și eu, pe-o brazdă de mohor,

Cu draga mea privim la stele tot numărându-le în șoaptă,

Iar când ajungem la o sută, eu o sărut cu drag și-n dor

Ș-apoi din altă parte-ncepem, până ce bolta ni se gată.

 

Ce sunt prin lumile de-asupra, în largul cele infinit

Nu-i treaba nostră, că nici ceia  de grija noastră  nu se-omoară,

Acuma eu am altă treabă, c-o mândră care-i de iubit,

C-o lună-n nori și cu norocul ce n-o să-l prind, a doua oară.

 

Că cerul cer acol’ rămâne când noi vom fi demult ulcele,

Dar eu cu mândra di-mpreună nu fi-vom tineri doar acum,

Așa că voi, cei gânditorii, vedeți-vă de-avoastre stele

Că eu cu mândra-n foc și pară ne-om arde, până fi-vom...scrum.

george FILIP: Poeme

 
MAJESTATE,
 
te stimez...dar nu îmi pare bine.
azi - în casa majestăţii-Tale,
Hipocrate prigoneşte febra
şi coioţii latră - a  parale.
 
nu te lasă pruncele să mori.
dinastia Ta n-a fost prea crudă,
însă ILIESCU te-a trişat
şi ţi-a dau un ginere - pe Dudă.
 
nu poţi nici să mori - şi e păcat.
nimeni n-are vreme să te plângă.
mulţi te-au înjurat şi i-ai iertat;
Rege: lumea astăzi e nătângă!
 
prin democraţia - de doi bani
viţa românească... s-o usca?
dacii mei au găvorit nemţeşte
şi-asta...rege...nu e vina ta.
 
du-te-n sus, în cer, cu demnitate,
nu precum bunicii ţi-au sosit.
ai trecut pe-aici în vremuri crunte;
du-te REGE...ceru-i infinit...
           noiembrie, 2017- Montreal.
 
                        
MURDARE  VREMURI...
 
tristă e istoria...ce mamă
naşte către jungla vieţii regi?
veacul douăzeci când se destramă
n-are raţiune - n-are legi.
 
cu democraţia - braţ de crimă
la reverul unor oameni proşti.
ne-am grăbit, naivi, să le dăm stimă
celor mai nemernici dintre-agnoşti.
 
...am avut noi regi prin lungi istorii.
prin istorii noi am tot jelit.
zimbrii noştri-au bronconit prin glorii;
dacii prin ruine s-au zidit.
 
mese le-am întins noi tuturora,
deseori - sfidând străbune legi.
multora...să-şi poarte aurora
şi să-şi poarte rangul demn de regi.
 
pune-Ţi Doamne vrerea peste toate.
leagănă-l pe rege  -  ca creştin.
ne iertăm de pământeşti păcate.
toţi suntem şi sclavi şi regi -AMIN!

Vavila Popovici: Teama căderii de pe soclu

  

 

Sistemul incorect al priorităților generează agresivitate.” – Serghei Nikolaevici Lazarev

  

Agresivitatea, conform dicționarului, este însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. Este caracterizată de multe ori ca o interacțiune socială dăunătoare, cu intenția de a provoca o stare neplăcută unui individ, sau chiar societății. Poate fi răspuns la o provocare, sau nu, determinată oricum, de o frustrare.

   Agresivitatea este monstruoasă și ea poate lua o varietate de forme, care pot fi exprimate fizic, sau verbal, din care specificăm pe cele mai importante: agresivitatea defensivă (indusă de frică), agresivitatea de dominare, agresivitatea inter-masculină, agresivitatea maternă, agresivitatea legată de sex, agresivitatea teritorială, agresivitatea indusă de izolare. 

   Putem considera agresivitatea ca fiind o însușire a acelor tipuri de comportament care sunt orientate în sens distructiv, provocând bulversare, daune materiale, morale, psihologice, la polul opus fiind „comportamentul prosocial” care implică concepte ca toleranța, ajutorul, echilibrul.

   Din formele de manifestare ale agresivității fac parte: războaiele, crimele, jafurile, furturile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, lovirile – forme de vătămare corporală etc. Ca intenție, scopul agresivității, pe lângă provocarea răului, mai poate fi, anihilarea puterii agresorului – real sau închipuit.

   Medicul neuropsihiatru Sigmund Freud (1856-1939) susținea că oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți și de a agresa, agresivitatea fiind distructivă. Pentru austriacul Konrad Lorenz (1903 1989), fondatorul etologiei moderne (studiul comportamentului animalelor și plantelor), agresivitatea are o valoare adaptivă și este chiar esențială pentru supraviețuire. În realitate, la nivel de comunități, există indivizi, grupuri și chiar popoare care se manifestă extrem de agresiv, pe când alții sunt foarte pașnici.

   Agresivitatea suferă influențe biologice, cum ar fi: influențe neuronale (zone ale cortexului care stimulate facilitează comportamentul agresiv), influențe hormonale (bărbații sunt mai agresivi) și influențe biochimice (alcoolul mărit din sânge poate intensifica agresivitatea).

   Cercetările recente au concluzionat că atunci când omului îi este blocat un scop, din interiorul sau din exteriorul lui, ia naștere frustrarea și individul își manifestă agresivitatea, nefiind în stare să pună frână furiei.     Psihologistul american John Dollard (1900-1980) considera ca „Agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”. Ea este de asemenea consecința scării valorilor necorespunzătoare în societate, adică oamenii promovați după criterii de apartenență de grup, fără să aibă calități morale și intelectuale, au ocupat poziții de comandă în societate.

   Când s-a spus că agresivitatea este înnăscută, desigur că s-a luat în considerare temperamentul individului, acesta fiind „dimensiunea dinamic-energetică a personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită”. Fiecare temperament cu trăsăturile sale specifice: coleric (puternic, agresiv, insensibil, energic); sanguin (sociabil și deschis, neatent, împrăștiat și neorganizat, voios, vesel și fără grijă); melancolic (îngrijorat și emotiv, creativ, conștiincios și perfecționist, capricios, gânditor și sensibil); flegmatic (calm, comod și nepăsător, cu tact și diplomație, politicos, amabil, liniștit, flexibil). Cunoașterea temperamentului ne poate ajuta la elucidarea agresivității, este un punct de plecare în analiza agresorului.

   Un factor important este încrederea în sine, conștientizarea forței și a propriei capacități care, atunci când este scăzută, așterne, în mod sigur, covor agresivității. Dar și când aceasta este crescută, omul supraapreciindu-se în mod nejustificat. El devine mânios, caută vinovații frustrării sale, și revoltat, se dezlănțuie. Doar înțelepciunea ar fi cea care l-ar putea împiedica să acționeze violent. Dacă o are. În lipsa încrederii în sine, cât și în supraevaluarea ei, individul poate crea/organiza dezastrul.

   Medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961), în cartea sa „Tipuri psihologice” menționează: „în cazul unei acumulări puternice de complexe se instalează o atitudine cronică de apărare care se poate intensifica până la a atinge pragul neîncrederii, iar în situații patologice chiar până la delirul de persecuție”. Agresivului îi este greu să renunțe la egoismul său și la păcatele (viclenie, furt etc.) făcute, nerecunoscându-le.

   Acest comportament inacceptabil este, de multe ori, determinat de persoanele care au fost neglijate complet în copilărie sau, au fost învățate de către părinți să dea frâu liber furiei și să recurgă la violență pentru a-și rezolva problemele sau, au asistat la acțiuni de violență ale părinților. Unii crescuți într-un asemenea mediu nici nu-și dau seama că atacurile lor verbale și actele lor de violență fizică sunt de fapt acte de agresivitate; poate chiar cred că felul lor de a se comporta este normal și acceptabil. Dar, așa cum a fost învățat acest comportament, prin conștientizare și voință, poate fi înlăturat. Un proverb românesc spune că „Orice învăț are și dezvăț”.

   Oricum, victimele agresivității au parte de suferință care poate fi fizică și sufletească. Agresorilor le lipsește politețea și de obicei nu-și cer scuze pentru comportamentul lor, din cauza răutății sau a îngâmfării, sau și mai mult, a dorinței obținerii triumfului, cu orice preț, în lupta nedreaptă. Agresivitatea poate să fie însușită drept exemplu de viață pentru alți indivizi, și atunci societatea, poporul suferă, viața se degradează.

   Politologii spun că popoarele timide și pașnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale. Se face comparația cu agresivitatea animalelor, ea permițând stabilirea unui statut ierarhic, descurajând astfel pe rivali de la acte de agresiune în viitor. Rolul agresivității ar fi crucial pentru buna adaptare, protecția și existența în lumea animală, dar la om este cu totul altceva. Intervine factorul rațional și deopotrivă cel afectiv. Omul se bucură de morala înscrisă în sufletul său, și în acțiunile sale ține cont de moralitate. Biblia face referire la blândețea care poate fi un antidot al agresivității: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”(Matei 5:5). Mânia trebuie dată la o parte cu ajutorul înțelepciunii; dreptatea, înțelegerea vor fi țelul atenuării și rezolvării conflictelor. „Pacea nu se ține cu forța. Ea se realizează numai prin înțelegere”, spunea fizicianul Albert Einstein (1879-1955).  

   Desigur că, în afară de competiția prin agresivitate, în lume există și alte strategii prin care unele specii sau populații reușesc să-și asigure supraviețuirea și să obțină avantaje evolutive, cum ar fi cooperarea, altruismul reciproc, formarea coalițiilor etc. Îndelungatei perioade de evoluție a speciei noastre, susțin tot politologii, agresiunea a fost un instrument de protecție și cucerire, iar popoarele timide și pașnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale. Nu cred însă, că este o regulă universal valabilă. Și mai spun că în plan politic sau geopolitic, cei care uzitează de instrumentul violenței și al presiunii au șanse mai mari să își atingă obiectivele, iar o forță care deține controlul politic de cele mai dese ori poate fi combătută numai printr-o altă forță, mai aprigă. Părerea mea umilă este că nu putem nici aici generaliza. Uneori prin răbdare, cumpătare și înțelepciune, s-au putut evita actele de agresiune. Insuccesul s-a datorat poate, momentele de intervenție neinspirate.

   Viața sănătoasă a unei societăți se realizează cu ajutorul dreptății și dreptatea se ghidează după legile pe care le are societatea și care trebuie respectate. Nerespectarea lor duce la pedeapsă. A te revolta în acest caz și a deveni agresiv, este un act imoral, fiindcă nimeni nu trebuie să fie „mai presus de lege”.

Avem nevoie de stabilitate și nu de agresivitate!

   Înțeleptul indian Mahatma Gandhi (1869-1948), inițiatorul mișcărilor de revoltă non-violente, spunea: „Ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă”. În autobiografia sa explica filozofia vieții sale: „Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și a iubirii a învins mereu. Au existat tirani și criminali și, pentru un timp păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna”.

george FILIP: PEISAJ CONCRET

 
pe-aici...aceşti bipezi parcă sunt oameni.
nişte reptile cad din cer în jos.
lianele au ştrangulat pământul
şi mulţi pitecantropi zâmbesc duios.
 
osmozele au dat în foc pe focuri.
păsări fără picioare latră-n pomi.
distinse domnişoare - infertile,
pun în cafele zaţ de neuroni.
 
când s-a oprit nacela purtătoare
m-au arestat la poartă cerberi trişti.
se defila-n cămeşile de forţă.
himerele-i castrau pe optimişti.
 
nu dibuiam un chioşc să cumpăr pâine
dar mi-a făcut avansuri un robot
spunându-mi că napalmul e pe gratis
doar dacă îl detest pe Savaot.
 
prin infinite târguri ventriloage
un puric ras pe scalp încă ora.
la balamuce se-mpuiau poeţii
şi niciun sfânt nu mai colabora.
 
am strâns nişte vopsele rogvaive
visând să-mput pereţii cu lozinci
iar la muzeul cu relicve rare
cântau folclor doar regii în opinci.
 
dar cât o mai fi vremea pe planetă?
am întrebat un ornic epocal
şi m-a scuipat în mutră o maimuţă
din colţul unui veac...atemporal.
 
...ideile au ştrangulat planeta.
nişte reptile cad din sus în jos.
câţiva bipezi mai semănău a oameni
şi mulţi pitecantropi zâmbeau duios.

george FILIP: SANIA VIEŢII

  
 
urcă-n ceruri iarăşi blândul fum.
hiena gerului e peste drum.
sania vieţii mă aşteaptă-n poartă
şi iarăşi mă călătoresc prin soartă.
 
hai să pornim, voi...caii vârstei mele.
eu v-am hrănit cu crez şi menestrele
şi aţi păscut prin tinereţea mea;
haide...zburaţi cu mine unde-o-ţi vrea.
 
dar să mai poposim - ca altădată,
când pentru-o salbă mă iubeam cu-o fată,
opriţi la crâşmă - să azvârl biştari
la văduve...beţivi,,,la lăutari...
 
zburaţi căluţii mei, spre blânzii zori
ce m-au găsit scriind, de-atâtea ori.
zburaţi-mă spre-acel luceafăr sfânt,
care mă ştie cine-am fost...şi sunt.
 
şi mai opriţi -un strop- la Marea mea,
ce m-a-nfăşat în fald de peruzea
şi mi-a ursit să zbor spre ideal,
ca prin furtună - neânvinsu-i val.
 
în zborul fantomatic, printre stele
eu sunt birjarul tinereţii mele.
potcoave noi le-am pus la bidivii,
că lung e drumul printre fantezii...
 
zvâcniţi în ham - voi ducipali bălani.
zburaţi până la suta mea de ani.
şi-n gări de vis - flămânzi de drag şi dor,
să nu opriţi...că nu vreau să cobor...

Genţiana GROZA: PICURI DE HAIKU

 

Cine dorește să afle cât e  de simplu să compui poeme cu formă fixă, fără ritm, fără rimă, lipsite de metaforă,  în 3 versuri cu 5-7-5 silabe, cu sugerarea anotimpului  și cu multe alte reguli, are în față o mulțime de creații care mai de care mai felurite, pe internet sau pe suport de hârtie, unele admirabile,( altele discutabile dar  lăudate într-o mare veselie…) Încerc să trezesc în micii mei prieteni de la Colegiul clujean ,,George Coșbuc,, interesul pentru acest gen literar.  La ședința din luna noiembrie am citit împreună poeme haiku ale lui Matsuo Basho (1644-1694), haijinul japonez supranumit ,,Sfântul Haiku-ului,,.  Am lecturat de asemenea, creații ale unor recunoscuți haijini români:  Ion Codrescu, Șerban Codrin, Sonia Cristina Coman, Dan Florică, Constantin Abăluță, Teofil Voinescu, Florin Vasiliu. Cenacliștilor de la Poesis le-am prezentat  volumul meu  de haiku ,,Aroma florilor în zori,, apărut la editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca. Le-am dat apoi  autograf celor care au dorit să aibă scrierile mele. Mă aflu  în liceul în care m-am format ca poetă, am coordonat un cenaclu, am primit îndemnul dascălilor și al elevilor de a compune poezie, proză, epigramă și desigur, haiku. Am trăit aici unele din cele mai emoționante momente ca scriitoare, dar și ca dascăl de biologie. Privesc tabloul de lângă laboratorul de Biologie și îmi amintesc de echipajul ,,Sanitarii pricepuți,, pe care l-am pregătit la proba teoretică și cu care am luat locul al treilea pe țară. Am valorificat în multe împrejurări ale vieții mele cunoștințele  practice  de acordare a primului ajutor, instruindu-mă odată cu membrii echipajului, sub atenta îndrumare a cadrelor medicale. Încerc acum să dăruiesc  minute plăcute, picuri de haiku, dragilor mei prieteni școlari, să îi inițiez în tainele  compunerii acestor bijuterii literare. Așa cum odată, în urmă cu mulți ani, m-a introdus cu tact și seriozitate, poetul Aurel Rău, apreciatul poet haijin în secretele compunerii. Unele dintre poemele  de mai jos sunt haiku-uri, altele  numai tristihuri; dar fiorul liric  există, autorul s-a gândit, în clipa în care a compus, la ceva care îl relaxează, îi face bine și dorește să-l bucure și pe cititor.

Iată poeme, picuri de Haiku de la Poesis.

***Clipe de vară-

niște iepurași zburdă

în lanul de grâu

Dragoș Pop

***În pomul uscat-

mica privighetoare

cu cântec duios

Martiniana Ilinca

***Fulgi de nea căzând-

turtă dulce cu lapte

în casa veselă

Maria Corpade

***Toamnă mai caldă-

sălciile atârnă

peste râul lin

Petra Șerban

          ***Sub soarele cald-

           patru pecăruși zburând

           spre cerul senin

           Sara Corpade

 

         ***Început de iarnă-

         coboară fulgul de nea

          în lungul său drum

           Angelina Pavel

 

        ***Mijlocul toamnei-

        din nou zboară frunzele

        pe ghiozdanul alb

        Vlad Iliescu

 

      ***Noapte de iarnă-

       sub bradul împodobit

       multe cadouri

            Daiana Cătărig

 

         ***Fluturi argintii-

         poposind pe florile

         de păpădie

            Laura Ruen

 

            ***Fulgi de zăpadă

            frumusețea iernii reci-

            în jur liniște

            Teodora Ielciu

 

            ***Greier cântând

            pe frunze sclipitoare-

bucuria verii

Serena Toderaș

Stelian Gomboş: Despre valoarea şi importanţa Sfintei Scripturi...

 

Despre valoarea şi importanţa Sfintei Scripturi în viaţa duhovnicească a creştinului…

            1. Introducere

Tema aceasta socotim că este foarte bine venită oricând, deoarece considerăm că Sfânta Scriptură sau Biblia constituie baza şi rădăcina comună a tuturor cultelor creştine, dincolo de diferenţele doctrinare, canonice, liturgice şi de tradiţii ale fiecăreia!... Cunoaştem, de asemenea, faptul că tot Biblia împreună cu rădăcinile istorice alcătuiesc punctul şi baza de pornire a dezbaterilor din cadrul dialogului ecumenic care şi acesta ţinteşte tot spre realizarea şi refacerea unităţii creştine!...

            Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea cea mai reprezentativă a omenirii. Un mare predicator francez spunea că „atunci când deschideţi Biblia ca o simplă carte nu puteţi rezista superiorităţii caracterului ei şi să nu recunoşti momentul de istorie, de legisleţie, de morală şi de elocvenţă cel mai surprinzător care este sub cer!” Ea este o carte unitară, deşi a fost scrisă în răstimp de aproape 1600 de ani, alcătuită fiind din 66 de cărţi elaborate de aproximativ 40 de autori şi cu toate că ei au avut situaţii sociale diferite cum ar fi: împăraţi şi robi, clerici şi agricultori, bărbaţi de stat şi păstori, cu toate că ea cuprinde scrieri de diferite genuri cum ar fi: istorie, profeţii, epistole, legi sau învăţături moral-religioase, Sfânta Scriptură este pătrunsă de acelaşi spirit fiind un exemplu unic de unitate organică. Ideea mare şi deosebită care dă unitate scripturii este taina mântuirii persoanei în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chiar dacă în Vechiul Testament formularea sa literară pare a fi acoperită. În cadrul acestei mari idei Biblia pune probleme mari specifice, totdeauna, sufletului omenesc. Astfel, în ea se discută despre Dumnezeu şi lume, despre om şi viaţa sa veşnică, despre creaţie şi căderea omului în păcat, despre femeie şi bărbat, părinţi şi copii, ură şi iubire, înţelepciunea umană şi tainele lumii acesteia şi, mai ales, a celei viitoare, despre rugăciune, jertfă, bucurie şi suferinţă. Ea cuprinde, de asemenea, idei de o înaltă valoare etică cum sunt: iubirea de aproapele, despre demnitatea umană, despre realizarea unităţii în Iisus Hristos ca „toţi să fie una”, despre egalitatea tuturor oamenilor, solidaritate, toate acestea contribuind ca această carte să fie a tuturor, din toate timpurile şi din toate locurile!...

            Sfânta Scriptură are, în primul rând, un conţinut religios unde se vorbeşte despre Dumnezeu şi dragostea Sa pentru care a creat lumea, o conduce şi îi poartă de grijă; despre creaţia omului şi tragedia căderii sale în păcat şi, îndeosebi, despre mântuirea sa prin Domnul Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Biblia cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc avându-l în centru pe Iisus Hristos – Mântuitorul. În prima parte – cea a Vechiului Testament – este vorba de pregătirea mântuirii, a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu, iar în partea a doua – cea a Noului Testament – ne este înfăţişată realizarea şi împlinirea aceastei Împărăţii, care începe chiar în această viaţă şi se desăvârşeşte în ceruri. Toată colecţia cărţilor sfinte este o mărturie şi o mărturisire a Lui Iisus Hristos şi despre Iisus Hristos şi a modului în care El caută desăvârşirea unităţii şi a mântuirii celor care L-au ales a le fi lor Învăţător şi Pildă, Când Domnul nostru Iisus Hristos numeşte Scripturile Vechiului Testament mărturie despre Sine (Ioan V, 39, 46) El înţelege nu numai profeţiile separate, ci toată Scriptura şi prin aceasta se recunoaşte pe Sine Însuşi ca fiind conţinut esenţial, miez al Scripturii.

Aşadar, Sfânta Scriptură este cartea de căpătâi a Creştinismului. Aici creştinul trebuie să caute conţinutul necesar mântuirii sale. Prin lecturarea ei se înalţă cu sufletul către Dumnezeu, se purifică, îşi găseşte echilibrul întregii sale vieţi, dobândeşte mult spor şi folos duhovnicesc căci ea este cea mai autentică hrană sufletească pentru cel ce o citeşte cu credinţă!... Sfânţii Părinţi care au vieţuit în veacurile imediat următoare Domnului Iisus Hristos şi care au trăit, cu adevărat, adevărurile biblice, s-au identificat cu cele spuse în Cartea Sfântă, ei dând mărturie despre valoarea şi folosul adevărurilor scripturistice. Ei arată şi demonstrează sublimitatea acestor învăţături soteriologice, îndemnându-i pe creştini să le citească şi să le aplice în propria lor viaţă. De pildă, Sfântul Ioan Damaschin, rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe creştini la citirea Sfintei Scripturi, căci prin ea „suntem îndreptaţi spre virtute şi contemplaţie netulburată. În ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom fi şi cu mai multă învăţătură, căci prin ştiinţa, prin osteneala şi prin harul lui Dumnezu, se duc la bun sfârşit toate. Să batem, aşadar, la paradisul frumos al scripturii care mângâie inima noastră atunci când este întristată, o potoleşte când este plină de mânie şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul născut şi prin El la Tatăl Cel Luminător”. Urmându-i, în aceste condiţii, pe Sfinţii Părinţi, vom reveni la creştinismul primar cel scripturistic şi patristic care era foarte consolidat în unitatea sa!...

2. Despre relevanţa Bibliei sau a Sfintei Scripturi în epoca noastră, postmodernă

 

Ce este postmodernismul?

În altă ordine de idei, ştim cu toţii că epoca în care trăim a fost definită ca o epocă a postmodernismului, în care teza de bază este aceea că nu mai există nici un adevăr absolut. După cum spune Umberto Eco, termenul „postmodernism” este, din păcate, un termen aplicat astăzi la tot ceea ce se întâmplă să-i placă vorbitorului. În mod obişnuit, postmodernismul a fost definit în antiteză cu modernitatea. Din punct de vedere teoretic, se consideră că este un curent apărut la mijlocul secolului al XX-lea, din argumente sociologice şi din dezbaterile privind „sfârşitul ideologiilor”. Dar, în unele domenii (cum ar fi critica literară), tocmai aceste idei au determinat o manieră mouă şi foarte sistematică de gândire.

Definirea postmodernismului

Termenul „postmodernism” fiind un termen atât de complex, se întâmplă foarte des să fie folosit greşit. Din acest motiv propunem aici doar o definiţie de lucru, din punctul de vedere al creştinului care încearcă să înţeleagă dinamica societăţii: Postmodernismul afirmă că tot ceea ce acceptăm ca adevărat şi chiar modul în care înţelegem adevărul depind de comunitatea din care facem parte. Nu există adevăr absolut: mai degrabă, adevărul este relativ la experienţa comunităţii din care facem parte. Totuşi, postmodernismul respinge anumite păreri. Respinge în mod absolut existenţa unei surse a adevărului, moralităţii şi coerenţei logice în afara omului, considerat ca subiect al cunoaşterii. În consecinţă, postmodernismul neagă existenţa unui Dumnezeu, fie el creştin, iudaic sau islamic.

Din punct de vedere istoric, tradiţia intelectuală creştină şi-a exprimat credinţa (cu rare excepţii) că universul, aflat sub conducerea unei fiinţe supreme, este inteligibil. Totuşi, începând cu Renaşterea, această încredere în inteligibilitatea lumii a fost erodată în cultura europeană. Postmodernismul, prin negarea oricărui adevăr absolut sau oricărei structuri ultime inteligibile a realităţii, continuă această erodare.

Despre postmodernism şi valori

Deoarece postmodernismul neagă existenţa adevărului obiectiv, prima preocupare „ştiinţifică” a teoreticienilor postmodernismului a fost să modifice radical obiectivele educaţiei.

Educaţia în epoca postmodernă trebuie să-i ajute pe oameni să „construiască” în mintea lor toată cunoaşterea. Cunoaşterea, ideile şi limbajul sunt create de oameni, nu fiindcă sunt „adevărate”, ci mai degrabă pentru că sunt folositoare. De fapt, susţinătorii postmodernismului speră să le inducă ucenicilor lor un set de valori bine definit, şi anume: strădania pentru diversitate: păstrând valorile existente, subiectul trebuie să guste şi modul de viaţă al fiecărei subculturi din societatea noastră; egalitatea: în concepţia postmodernistă, egalitatea se exprimă în termeni de relaţii de putere; toleranţă şi libertate: toleranţa are un nou înţeles: să nu negi niciodată şi să nu critici grupurile oprimate, să nu pretinzi că deţii adevărul obiectiv. Trebuie să susţii libertatea culturilor şi comunităţilor de a se exprima singure; importanţa creativităţii: stimularea şi afirmarea creativităţii subiectului sunt importante în construirea cunoaşterii şi valorilor, mai ales dacă sunt încurajate diferite puncte de vedere; importanţa emoţiilor: afirmarea emoţiilor este necesară proporţional cu importanţa autoevaluării; importanţa intuiţiei: intuiţia câştigă în importanţă pe măsură ce gândirea raţională şi-a pierdut autoritatea ca mijloc de a aprecia ideile.

3. Despre Biserică şi Sfânta Scriptură în epoca contemporană, postmodernă

Despre provocările postmodernismului

Din punctul de vedere al bisericilor, postmodernismul reprezintă un context particular în care ele trebuie să răspândească învăţăturile biblice şi scripturistice. Suntem nevoiţi să spunem că trăsăturile societăţilor postmoderniste diferă de la un continent la altul (de exemplu, societatea postmodernă din America nu poate fi suprapusă exact peste cea Europeană), de la o zonă geografică la alta (stilul de viaţă din ţările scandinave nu este acelaşi cu cel din ţările mediteraneene) şi poate chiar de la o ţară la alta (în funcţie de tradiţii şi de modelele pe care le respinge, implicit sau explicit). Există, totuşi, nişte tendinţe generale pe care le urmează societăţile, chiar dacă postmodernismul susţine că respinge orice tipar:o prejudecată cu privire la adevăr: postmodernii sunt suspicioşi faţă de cei care susţin că ştiu adevărul. Din punctul de vedere al postmodernismului, adevărul este ceva ce inventăm, nu ceea ce descoperim; legată de această prejudecată apare şi tendinţa lor de a fi critici faţă de toate instituţiile (fie ele biserici, guverne, poliţie sau instituţii de educaţie) şi supremaţia acordată alegerii personale, manifestată prin consumism („cumpăr, deci exist”) şi în domeniul moral (fiecare tinde să aleagă ceea ce este bun pentru el, şi nu recunoaşte dreptul altuia să aibă o opinie despre aceasta); abundenţa exagerată a mass-media: mass-media modelează artificial „realitatea” pe care o putem împărţi cu alţii. Oamenii sunt bombardaţi cu multe informaţii nefolositoare şi trebuie să devină specialişti în selectarea informaţiilor; „privatizarea” credinţei creştine: există o distincţie între adevărul public şi adevărul personal. Lumea adevărului public este lumea ştinţei şi afacerilor, o lume de „fapte”. Problemele vitale - ca existenţa lui Dumnezeu, viaţa după moarte, distincţia dintre ceea ce este „corect” şi ceea ce este „greşit” – aparţin lumii adevărului personal (sunt „credinţe”, „opinii”,”valori”, nu fapte). În consecinţă, vestea bună a mântuirii a fost privatizată („Dacă pentru tine este bun creştinismul, foarte bine pentru tine, dar nu mi-l băga mie pe gât. Nu este pentru mine!”.

4. Concepţia şi viziunea creştinului despre Sfânta Scriptură: Zece motive pentru a crede în Biblie

Creştinismul consideră că Biblia ori Sfânta Scriptură este cu adevărat revelată de Dumnezeu iar evenimentele consemnate de Scripturi s-au petrecut în realitate. În apărarea Bibliei putem oferi oricând un set de argumente care nu pot fi respinse de nici o gândire raţională. De exemplu: Sinceritatea ei Biblia este dureros de sinceră. Ea descrie personajele Vechiului Testament atât în părţile lor bune câşi în trăsăturile lor negative. Biblia prezintă natura umană ca ostilă lui Dumnezeu şi prezice un viitor plin de dificultăţi Ea ne învaţă că drumul spre rai este îngust, iar cel spre iad este larg. În mod sigur, Biblia nu a fost scrisă pentru cei care caută răspunsuri simple şi nici nu este o viziune simplă şi optimistă asupra religiei şi naturii umane.

Conservarea textului biblic. Chiar în vremea în care Israelul modern renăştea după mii de ani de exil, un păstor descoperea documente care fuseseră ascunse pentru două mii de ani. Acestea s-au dovedit manuscrise ale unor cărţi biblice identice în principiu cu cele din Biblia noastră. Ceea ce spune Sfânta Scriptură despre ea însăşi.O Biblie care nu susţine că vorbeşte în numele lui Dumnezeu nu ar fi devenit temelia credinţei pentru sute de milioane de creştini şi evrei. Dar, cu argumente raţionale şi bazându-se pe evenimente concrete, autorii Bibliei susţin că sunt inspiraţi de Dumnezeu. Deoarece milioane de oameni mizează pentru prezent şi viaţa veşnică pe această susţinere, Biblia nu ar fi o carte bună dacă aurorii ei ar minţi sistematic cu privire la sursa de informare.

Minunile şi Miracolele descrise. Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi înviat din morţi, Sfântul Apostol Pavel admite că toată crednţa creştină ar fi construită pe o minciună. Pentru a-şi argumenta poziţia, Noul Testament numeşte nişte martori ai evenimentelor, şi o face într-o perioadă în care afirmaţiile din Evanghelie puteau fi testate. Mulţi dintre martorii acelor vremuri au murit ca martiri, nu pentru convingeri morale sau filosofice abstracte, ci tocmai fiindcă au susţinut că Iisus a înviat din morţi. Oamenii nu acceptă să moară pentru o idee pe care o ştiu ca fiind o minciună.

Unitatea Bibliei sau a Sfintei Scripturi. Patruzeci de autori, trăind în epoci diferite, au scris cele 66 de cărţi ale Bibliei. Patru sute de ani de tăcere despart cărţile Vechiului Testament de Noul Testament. Totuşi, de la „Facerea” până la „Apocalipsa”, ele ne spun o singură poveste în desfăşurare. Împreună, ele dau răspunsuri la cele mai importante întrebări pe care omul şi le pune: De ce suntem aici? Cum putem să ne dominăm temerile? Cum putem să ne ridicăm deasupra circumstanţelor şi să păstrăm speranţa? Cum putem să ne împăcăm cu Creatorul nostru? răspunsurile consecvente ale Bibliei arată că Scripturile nu sunt mai multe cărţi, ci una.

Precizia istorică şi geografică a informaţiilor din Sfânta Scriptură. De-a lungul timpului, mulţi s-au îndoit de exactitatea geografică şi istorică a Bibliei. Însă arheolgii moderni au descoperit de multe ori probe ale existenţei popoarelor, locurilor şi culturilor descrise în Scripturi.

Garanţia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi oameni au vorbit frumos despre Biblie, dar girul lor nu se compară cu acela dat de Iisus. El a întărit spusele Scripturilor nu numai prin cuvinte, ci şi prin viaţa Lui. El a crezut că Vechiul Testament este mai mult decât o tradiţie naţională şi a suferit şi a înviat din morţi pentru că aşa spuneau Scripturile că va face. Precizia profetică a Sfintei Scripturi.Când Biblia vorbeşte în mod profetic, ea este exactă. Sute de profeţii s-au îndeplinit cu exactitate. Pe acest considerent, putem să credem că Scripturile trebuie să vorbească şi despre evenimentele care urmează să se întâmple.

Supravieţuirea Sfintei Scripturi.De-a lungul istoriei, nici o altă carte nu a fost atât de studiată şi judecată ca aceasta. În timp ce alte titluri vin şi se duc, Biblia este în continuare cartea în funcţie de care sunt apreciate celelalte cărţi. Puterea Sfintei Scripturi de a marca, schimba şi transforma vieţi.Cele Zece Porunci au fost o sursă de îndrumare morală pentru nenumăraţi oameni. Psalmii Proorocului David au oferit consolare în vremuri de necaz. Predica de pe Munte a fost pentru milioane de oameni un antidot împotriva mândriei. Descrierea iubirii făcută de Sfântul Apostol Pavel a liniştit inimi mâniate. Vieţile schimbate ale celor ca Sfântul Apostol Pavel, Fericitul Augustin şi mulţi alţii, ne arată diferenţele pe care Biblia le poate face. Chiar şi naţiuni întregi au fost transformate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de viaţa lui Iisus Hristos.

 

5. Câteva concluzii finale şi încheierea: Cum să răspundem provocărilor postmodernismului?

Din nefericire, în dialogul cu lumea postmodernă, nu putem dovedi adevărul şi nici nu trebuie să încercăm. Postmodernismul a plasat deja adevărul nostru în categoria adevărurilor care nu pot fi dovedite. Totuşi, nu se poate spune că nu putem oferi motive bune pentru acest adevăr. Aici postmodernismul ne devine mai degrabă prieten decât inamic demonstrând consecinţele pe care le are respingerea unei premise. Un observator imparţial este confruntat cu alegerea între o lume care are sens şi nonsensul postmodernist. Dacă cineva nu-şi asumă existenţa unui adevăr obiectiv şi a unei lumi inteligibile, va găsi în lume numai îndoială şi confuzie. Dacă aşa arată alternativele care rezultă din respingerea premiselor noastre, nu avem nevoie de apologetică în alegerea noastră şi putem să încercăm să fim mai degrabă raţionali decât arbitrari. Dacă alegerea noastră este făcută fără echivoc, comunitatea oamenilor rezonabili va fi de acord cu noi, nu fiindcă ar vedea solidaritate socială în poziţia noastră, ci pentru că se poate vedea adevăr în ea.  

De aceea se cuvine ca orice creştin, preot teolog sau laic, să se aplece cu credinţă şi pietate spre Sfânta Scriptură şi să o citească, s-o studieze şi să mediteze asupra învăţăturilor ce se desprind din ea. Căci prin înaltele sale învăţături ne instruim, ne înălţăm sufletele către Dumnezeu, ne consolăm în necazuri şi în dureri, găsim soluţionare la toate dilemele şi problemele noastre. Este cea mai autentică şi mai sigură călăuză, pentru viaţa noastră personală şi comunitară şi cel mai bun îndreptar spre desăvârşirea şi mântuirea noastră!...

Stelian Gomboş: Din seria „Pro Memoria”

 

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

 

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria, judeţul Neamţ

 

 

Frânturi de gânduri şi sentimente la împlinirea a zece ani de la  momentul marii sale treceri…

 

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, dePreacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan acum, la împlinirea a zece ani de la momentul naşterii sale în viaţa cea cerească, după o lungă şi grea suferinţă, cruce şi încercare, având venerabila vârstă de 77 de ani, eveniment ce s-a săvârşit în ziua de joi – 22 Noiembrie, totodată şi în timpul slujbei prohodirii şi înmormântării sale, care s-a desfăşurat în ziua de sâmbătă – 24 Noiembrie anul 2007 la Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai cinului călugăresc, precum şi de mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi!...

            Pentru a fi sincer, doresc să recunosc că, în iureşul acelor zile dintre moartea şi înmormântarea sa, am constatat cu oarecare srângere de inimă, că nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre Părintele Arhim. Ioanichie Bălan, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 25 de ani!... De ce?

Pentru că Părintele Arhimandrit Ioanichie – Duhovnicul ori Părintele Duhovnicesc s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: - în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Preacuvioşiei Sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!...

Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...

În altă ordine de idei, sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!... 

Şi totodată, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan a fost un om al bucuriei, al seriozităţii, conştiinciozităţii şi discreţiei ori modestiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Ioanichie de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ, şi toate acestea fiindcă vocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei şi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaţiului pământesc, traversând toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

 Prin urmare, citindu-i datele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, la data şi locul naşterii sale: - 10 februarie anul 1930 în localitatea Stăniţa, judeţul Neamţ; la studiile pe care le-a făcut: 1942 – 1949 la Liceul Comercial din Roman; la anii de studii teologice săvârşiţi între anii 1971 – 1975 la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti; la faptul că a intrat de la vârsta de 19 ani ca frate în Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, unde în anul 1953 a fost hirotonit diacon, urmând a fi între anii 1949 – 1971 casier, contabil şi secretar, precum şi ghid la această strălucită „vatră de sihăstrie românească”; apoi între anii 1971 – 1990 a fost casier, contabil şi ghid la vestita lavră nemţeană a Bistriţei; în anul 1979 va fi hirotonit ieromonah; în anul 1987 este ridicat la rangul de protosinghel, iar în anul 1992 la cel de arhimandrit, tot la Mănăstirea Sihăstria, unde a cunoscut foarte mulţi din pleiada marilor duhovnici români din perioada interbelică şi postbelică, cum ar fi părinţii: Ioil Gheorghiu, Ioanichie Moroi, Arsenie Papacioc, Paisie Olaru şi îndeosebi marele său şi al nostru îndrumător duhovnicesc – Ilie Cleopa; la demnitarii şi slujitorii bisericeşti pe care i-a cunoscut şi cu care a colaborat: - Patriarhii Iustinian, Iustin, Teoctist – şi el trecut cu doar câteva luni în urmă, şi care l-a evocat de multe ori deoarece l-a apreciat foarte mult, de asemenea nu în ultimul rând, actualul întâistătător al bisericii noastre – în persoana P.F.P. Daniel, ori Episcopii Eftimie al Romanului şi Casian al Dunării de Jos; Nu în cele din urmă îmi aduc aminte de zecile de articole, studii şi cărţi apologetic – misionare şi ziditoare de suflet, pe care le-a scris cu o competenţă, cu o rigoare ştiinţifică şi pastorală deosebită, cum ar fi spre exemplu: în anul 1980 „Patericul Românesc”, cu 736 pagini, apărut la E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti în condiţii deloc uşoare, bine ştiind regimul totalitar – comunist sub care vieţuiam cu toţii; 1984 „Convorbiri duhovniceşti” – vol. I, apărut la Editura Episcopiei Romanului iar în 1988 cel de-al doilea volum al acestei lucrări, tot la Roman; 1992 „Pelerinaj la locurile sfinte” (reeditare din anul 1988 a cărţii „Mărturii la locurile sfinte”), apărut tot la Roman; în acelaşi an au mai apărut: „Călăuză ortodoxă în Biserică” apărută la Editura „Trinitas” din Iaşi; în anul 1993 a apărut „Călăuză ortodoxă în familie” la aceeaşi editură a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, apoi „Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii”, „Părintele Paisie Duhovnicul”; în anul 1994 au fost publicate „Părintele Cleopa Duhovnicul” sau „Convorbiri cu teologi ortodocşi şi străini” – toate apărute la aceeaşi editură bisericească ieşeană, multe dintre aceste lucrări fiindu-i traduse şi în limbi de circulaţie internaţională cum ar fi: engleză, franceză sau greacă.

            Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioanichie a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Ioanichie Bălan - cel care a ajuns, în urmă cu zece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

 

...................................................

 

 I Cor. 15, 33

 Os. 7, 9



Top ziare romanesti
Abonare newsletter stiri.com.ro

Adresa de e-mail: