Ziarul

  Programul TV      curs BNR    propune o publicatie     trimite o stire    

Reviste romanesti - Reviste romanesti - Singur

 

Revista "Singur"

Website: http://www.revistasingur.ro

Revista inscrisa in categoria Cultura in judetul Dambovita

Descriere:
Singur - revista de cultura, civilizatie si atitudine morala, prima revista de acest profil din Targoviste.

propune o revista

Ultimele stiri din revista Singur de azi - Revista Singur online


george FILIP: ZBOR FANTASTIC

 

mă-nalţ pe piscul vârstei mele

precum un vultur carpatin

şi de acolo privesc Marea

îmbrobodită cu senin.

 

la TUZLA mea vâsleau ţăranii

prin lanurile mari - de grâu.

Eu adunam flori de neghină

şi mi le aninam în brâu.

 

din putina cu apă rece

sorbeau ca mânjii fraţii mei.

cu ochii trişti - căţeaua blândă

cerea şi ea...pentru căţei.

 

pe taica îl rodea exema.

maica avea ugerul plin

şi-n seceta din patru’ş’şapte

sugea la ea şi-un prunc străin.

 

aşa a fost...a fost războiul.

pe mulţi i-au îngropat de vii.

pe-atunci extractele de moarte

curgeau mereu...dinspre Rusii.

 

din dese caznele paterne

eu am pierdut două surori.

le-a tămâiat mulţi ani măicuţa

cătând cu ochii printre nori...

 

azi sunt bogat cu traista goală.

precum un vultur carpatin,

mă urc pe piscul vârstei mele,

apoi mă zbor către AMIN...

MIRCEA DORIN ISTRATE: SLUJBA DE DUMINICĂ

 

Lucitoare stele-n ceruri și luceferi înroiți,

Diademe-s rotitoare pentru frunțile de sfinți,

Ce-n bisericuța mică, pironiți spre veșnicire,

Ne-amintesc că-n a lor viață fost-au munte de iubire.

 

Ziduri vechi, cu mici ferestre cern a zilei prealumină

Și-apoi razele de aur pe altar mi le închină,

Fie-n CINA CEA DE TAINĂ sfinții bine luminați,

Să se vadă că-ntr-u Domnul, toți mi-au fost, ca niște frați.

 

Cu pocalu-n mâna draptă, Domnul cina mi-o-ncinstește

Și-n prevestitoare vorbelei El le dă cumplita veste,

Că muri-va, prin trădare, pe o cruce pironit,

Dar ierta-ne-o, să ne-arate cât de mult El, ne-a iubit.

                                       *

Un moșneag, cu barba sură și cu pletele-i albite,

De un veac aicea preot, peste vremi neîmblânzite,

Cu-a lui vorbă liniștită, de cum spus-au ceia sfinți,

Gânduri mari și înțelepte pune-n inimi, la smeriți.

 

Toți promit în gândul tainic, cuvenita îndreptare,

Toți în rugă lăcrimată mi se roagă de iertare,

Așteptând de la Măritul gândul lor să-l împlinească

Ca să stea, până la urmă, toți sub pronia cerească.

 

Iar când clopotul din turlă bate crucea ăstei zile,

Slujba-i gata, iar creștinii mulțumesc că orișicine

A vorbit de-acum cu Domnul în cea zi de sărbătoare,

Vor simții de-acum o vreme, mâna Lui, ocrotitoare.

 

Apoi iar, ca păcătoșii, face-or fapte nedorite

Și de Domnul iar uita-vor zile multe-nșiruite,

Că așa-i umana fire, încă nu-i destul de coaptă

Ca s-audă-n ori ce clipă, blânda cerurilor șoaptă.

IRINA LUCIA MIHALCA: Când liniștea îți vorbește

 

Nu sunt cuvinte, încă, inventate,

nu sunt atribute, adjective,

metafore, hiperbole,

ce ar putea descrie,

ca o șoaptă

întrupată

printre gânduri,

plutirea în tărâmul iubirii.

Stelele îți cântă.

În gene, aripile zorilor se ivesc.

Prin matca de lumină, o floare se deschide.

Atingere a inimii, vibrantă și vie,

oarbe sunt cuvintele,

dar pline de imagini în culori

prin foșnetul lor.

Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,

buzele tale înfiorate au fremătat

în timp ce dormeai,

cu isopul iubirii pe buze

te-ai trezit

beat de fericire.

Cum de exiști, Tu,

întâmplare

a visului de neîntâmplat?

2 noiembrie 2017

ANCA SÎRGHIE: NOUTATEA STRUCTURII NARATIVE ÎN ROMANUL ALINEI DIACONU Noapte bună, domnule profesor!

 

 

    Peisajul literaturii române contemporane se completează astăzi cu figuri de scriitori care din motive biografice explicabile, au debutat pe alte meridiane, uneori cu un îndreptățit succes, și care sunt traduși în limba de obârșie spre a circula și în spațiul culturii noastre, hrănind curiozitatea cititorilor din țară, interesați de ineditul experienței lor. Cine s-ar formaliza astăzi la gândul că Chira Chiralina a fost prima dată scrisă de Panait Istrati în franceză și numai apoi a fost tradusă în limba română? Orizonturile românismului comunică astăzi pe principii noi, mai permisive și generoase decât pe vremea lui George Călinescu, istoricul literar care a circumscris cu strictețe operele literaturii române, principiu care nu se mai respectă acum în cazul lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran, Vintilă Horia și alții, care și-au scris cea mai mare parte a operelor într-o altă limbă decât cea maternă, dar astăzi se cer cunoscuți în literatura română cu tot ce ei au zămislit ca întreg.

    Dacă avem în vedere efortul susținut al scriitorilor din România de a-și vedea creațiile traduse în limbi de largă circulație, socotim recuperatoare și inițiativa  unor autori români ai diasporei, care țin să ofere cititorilor din patria-mamă zămislirile lor din țara de adopție. Desigur că nu se va omite menționarea pe pagina de titlu a faptului că orice asemenea carte este tradusă din altă limbă, notându-se cu atenție numele celui care a realizat-o. Prezentul resimte ca necesară și această legitimă formă de îmbogățire a universului literar, atât de complex în diversitatea lui globalizantă pe direcția semnalării succeselor diasporei noastre pe diferite meridiane ale globului.

    Despre prozatoarea argentiniană de origine română Alina Diaconu am aflat recent, datorită unui interviu, transmis pe un post de televiziune în România ultimului an, deși trei dintre romanele sale, respectiv  Noapte  bună, domnule profesor, Ochii albaștri și  Penultima călătorie, erau traduse în limba română de mai mult timp. Apoi,  printr-un noroc, cel al zicalei “Prietenul prietenului meu este prietenul meu”, datorită poetei și eseistei  din Canada Veronica Lerner, am comunicat cu Alina Diaconu de la  Buenos Aires  tot mai intens și cu perspectiva de a realiza proiecte prin care ea să fie mai bine cunoscută în România, mai ales că ea nu a părăsit niciodată definitiv  țara ei natală, pe care o menționează ca atare în cărțile ei, limba română fiind spațiul primelor sale exerciții literare. “În realitate, prima mea pretenție literară conștientă-va menționa scriitoarea într-o Autogeografie ce preludiază textul romanului Penultima călătorie, tradus în limba română de Mirela Petcu  și publicat în 1994 la Editura Univers în colecția ITHACA-Scriitori români din exil- s-a manifestat când aveam zece ani și când am încercat să scriu -ca toată lumea- poezii. Poemele erau în română, firește…Puțin mai târziu, am început un roman care a ajuns la 10 sau 12 pagini, al cărui personaj prinicipal era un călugăr, ce-și trăia experiențele mistice în mânăstirea Sinaia-oraș din Carpați, unde-mi petreceam aproape toate vacanțele de vară, într-o strânsă comuniune cu natura montană și, în consecință, cu Divinitatea. La acel roman mistic sper să revin într-o zi… “

  Ceea ce m-a interesat la scriitoarea de origine română Alina Diaconu,  autoare până în prezent a 7 cărți, socotind o a opta pe cea tocmai terminată despre prietenia ei cu Emil Cioran și care desigur va fi tradusă din spaniolă în limba română, este faptul că literatura ei a reținut nu numai atenția publicului, ci și pe aceea a juriilor de specialitate, care au atestat prin premii și mențiuni contribuția sa la modernizarea romanului argentinian. Să menționăm selectiv Eșarfa de Onoare a Societății Argentiniene a Scriitorilor din 1979 pentru romanul Noapte bună, domnule profesor!, Mențiunea Specială acordată în 1983 pentru romanul Îndrăgostită de zid  la Concursul Național de Literatură pe anii 1979-1982, trofeul Meridianul de Argint-1989 pentru cartea Penultima călătorie, apreciată drept cel mai bun roman al anului respectiv.

    Romanul Buenas noches, profesor!, apărut în 1978, când în mod arbitrar a fost cenzurat de ultima dictatură militară, și-a  început periplul românesc datorită traducerii realizate de Tudora Șandru Olteanu, ca în 1995 cartea să fie publicată cu titlul Noapte bună, domnule profesor! la Editura Cartea Românească din București.  Punerea în pagină a unei povești de dragoste imposibile, cea dintre un profesor vârstnic și eleva lui, temă abordată de diverși autori pe meridianele lumii, interesează tocmai de aceea prin construcția conflictului, ca arhitectură a textului narativ. Excluzând narațiunea de tip balzacian, clasicizată încă în secolul al XIX-lea, Alina Diaconu recurge la o tehnică ingenioasă, punând în dialog pe profesorul de literatură Lopez, fiul Leonorei Adela Rizzi și al lui Fermion Lopez, cu un alter-ego al său, unul exigent, care i se adresează de la bun început cu apelativul „ bătrâne”, anunțând motivul central al tramei ce va fi dezvoltată.  Monologul interior cuprinde un adevărat rechizitoriu pentru nereușita profesorului de 55 de ani, care nu s-a afirmat și ca scriitor, cum anunța eseul său despre Don Quijote. Iată o expozițiune ca soluție incitantă pentru evoluția acțiunii. Concluzia “Niciodată n-ai trăit. N-ai știut să trăiești devine în subtext  intriga acțiunii, care în plan psihologic pornește de la oboseala resimțită de protagonist, acesta mărturisind că “nu mai am  poftă să lupt nici cu propria-mi timiditate, nici cu piedicile din afară. “ Ritmul viu în glisări temporale completează fișele existenței câtorva personaje, precum Lopez cu părinții lui despărțiți și sora Negrita, “sașie și paralitică”, cu soția Sarita, care din studentă sclipitoare, ajunge să-și neglijeze profesia și devine o parteneră devotată întru totul de-a lungul a trei decenii de căsătorie cu profesorul lopez. Din activitatea școlii se conturează, alături de profesorul Randolfini, prieten de nădejde al protagonistului, și un personaj colectiv, liceenii, cu dezinteresul manifest față de marii scriitori, naționali și universali, în egală măsură, în condițiile în care concurența televiziunii, impuse prin anii ’70, promite să aibă efecte devastatoare asupra lecturii la noile generații. Dintre elevi, se desprinde, ca mai bine conturată, Ladeira Mara, liceana de 17 ani, care nu-și pierde sinceritatea reacțiilor emoționale de la admirația spirituală și până la atingerea fizică a profesorului genial. Invitațiile la cofetărie, unde discută, parcă în prelungirea orelor de la clasă, scriitorii preferați sau își formulează opinia critică despre ce este un best-seller, ca rețetă pentru a atrofia materia cenușie a omului”, sau despre televiziune versus lectură, îi creează senzația că  oasele lui “sunt astăzi tinere, au viitorul în față”, Mara fiind percepută drept o “făptură de porțelan”. Pe măsură ce comunicarea lor devine intimă, Lopez trăiește un sentiment mai puternic, chiar nemaiîntâlnit, căcitrupul lui e o flacără înaltă”, el transformându-se într-un “adevărat rug“. Finalul relației lor erotice este expediat, dintr-o precaută protejare a intimității, ceea ce nu a ferit romanul de o imediată punere sub obroc.

    În esență, textul narativ este un dicteu al gândurilor unui om pustiit de dispariția celor dragi,  evenimente relatate postfestum, într-o târzie retrospecție, așezată pe marginea amneziei în care personajul se scufundă. Autoarea reușește, ca într-un puzzle, să completeze  etapele vieții câtorva profilurile  tipologice, gravitânde în jurul personajului central. Tocmai această pivotare focalizantă păstrează unitatea narațiunii, care în Penultima călătorie, romanul apărut peste mai bine de un deceniu, este estompată de segmentarea structurală a planurilo textului.

  Interesant la nivel tipologic este faptul că protagonistul,“proful” Lopez, nu are un prenume, el rămânând categorial eruditul împătimit de literatură, fără ca altceva esențial să-i fi împlinit existența. Sinusoida dramei sale existențiale se completează cu fiecare nou moment, în mod credibil, inclusiv cu nevoia unei iubiri târzii, compensatoare, la o existență monotonă ca a lui.

   Cheia  de înțeles a vocilor interioare ale personajului este dezvăluită în finalul, pus sub semnul aceluiași rechizitoriu, unul  neiertător cu inițiativele și greșelile comise: “eu n-am fugit de mine însumi, ci m-am aflat pe mine însumi, a fost marea regăsire, o întâlnire pe care nu o putusem stabili niciodată. Nu mă fă să râd, profule Lopez, o întâlnire cu tine însuți!...Nu poate fi întâlnire cu tine însuți câtă vreme exist eu. Dacă vrei să-ți găsești adevărata existență, vocea ta profundă, această esență și această voce îmi aparțin. Eu sunt celălalt “eu” al tău.”  Așadar, un roman cu cheie în care înțelesurile adânci sunt apanajul subtextului.

  Nu am izbutit până în prezent să parcurg decât trei dintre romanele Alinei Diaconu, anume pe cele traduse în românește, un scor provizoriu, desigur, dar povestea lui Lopez din Noapte bună, domnule profesor! , înainte de toate este o invitație  ingenioasă la meditație asupra rosturilor existenței noastre, ceea ce dă credit autoarei care mărturisea nu fără o anumită superbie a cutezanței: ”am tins, în toate cărțile mele,  spre o concepție contravențională, de ruptură, și prin urmare, de provocare.”

        Croația, 19 iulie 2018                 

MIRCEA DORIN ISTRATE: Poeme

 

PREȚUL VEȘNICIEI

Aici, de soartă veșnic rânduit,

În cuibul lumii, cela dăruit,

A fost românul pus de la-nceput

Să însfințească scoarța ăstui lut.

 

Iar de aici nicicând să nu mai plece,

La poala unui deal, un șipot rece

Ia dat Măritul stâmpere-și arsura

În calda vară care-i uscă gura.

 

Pomiște-n deal și vie ruginită,

Pădure foșnitoare și umbrită,

Bătrâne stâne bine rostuite

Cu baci sfătoși din vremuri învechite.

 

Pâmânt ca untul aibă la câmpie,

Ca-n lanurile sale veșnic fie

Rotunda pâine pentru-mbucătură

Și-un părăstas rămâie-i de prescură.

    

În prund de ape, stele tremurânde

Ia pus să-i înfioare-a sale unde,  

Iar pe cărări, în iarbă, cimbrișor,

Frăguțe dulci cu gustul acrișor.

  

Sub munți i-a pus, în locuri tăinuite,

Filoane sclipitoare, aurite,

Și-n miez de dealuri sâmburi mari de sare

Pe-aici să n-aibă nimeni, cum el are.

 

Dar i-a mai spus moșia să-și păzească,

Că-i dar divin din lumea Lui, cerească,

Iar râvnitori vor fi să-i ia averea

Și pe aici să-și facă, cum vor vrerea.

 

Și-apoi nicicând trăi-va de pomamă

Ci doar cu viața dată Lui, ca vamă,

Iar faptele-i să-i fie urcătoare,

Chiar dacă e ființă muritoare.

                     *

A fost o vreme, l-anceput de lume

Când s-a făcut coloană de Columne,

Ca numele și neamul să îi fie

De neuitat în vremuri ce-o să vie.

 

Acum e mic, că s-a micit pe sine

Cu mari păcate cum nu se cuvine,

Că l-a robit puterea și mărirea

Ce-aduc pe lume doar nenorocirea.

 

Va tot scădea în rele și-n nevoi,

Da-și va plăti păcatele cât doi,

Și-o fi cum fost-a iarăși înainte,

Bun trăitor sub umbra celor sfinte.

 

Aici e locul nostru sorocit

Să fim sămânța vremii la-nvechit,

Iar cât ne-om depăna pe astă lume,

Să ne-ncinstim în fapte mari și bune.

     

CLIPITA   SCURTEI VEȘNICII

Îmi plouă azi, ploat-a ieri și mâine iarăși vine,

Așa-i de săptămâni pe-aici și nu-i de loc de bine,

Muiatu-s-a și frunza-n ram și piatra drumului de care,

Muiați sunt morții sus în deal și iarba din răzoare.

 

Ne-am plâns în fiecare an c-a fost prea uscăciune,

Acum se-ntoarce roata iar și n-avem semne bune,

Că nu e bine nici prea cald și nici cu multă ploaie,

Ori cum o dăm, de câțiva ani o facem tot, de oaie.

 

Mai e un pic și s-a gătat din ce-a rămas din vară,

De soare n-am fost mângâiați o ziuă până-n seară,

O spunem dară răspicat, sătui suntem de-acuma

C-așa de-o ținem încă mult, aici e mâine bruma.

 

Poate-i blestem de la ceresc că am uitat de sfinte,

Că nu mai suntem cum am fost curați ca mai nainte,

Că vrem putere și averi să strângem peste noapte,

Și-n îndulcitele plăceri s-avem cât nu se poate.

 

Ne iartă Doamne rătăcirea și fă-ne iar ca altădată,

Smeriți să stăm pe la icoane în rugă înălțată,

Și-n fapte bune zi de zi viața să ne-o trecem,

Cât clipa scurtei veșnicii, pe-aicea o petrecem.

       

MAI   MARII LUMILOR DE ASTĂZI

Stai mut, prostit, fără cuvinte, când vezi în fiecare seară

Cum cei care conduc azi lumea, îți joacă soarta cum ei vor,

Cum nici contezi pe harta lumii, tu trăitorul într-o țară

Prea mică, slabă, ne-nsemnată în jocul și în mintea lor.

 

Ei, care-au jegmănit popoare și au imperii nesfârșite,

Ei, stârnitorii de războaie și criminali de multe neamuri,

Ei sunt acei care dictează sentințele nemorocite

Ce mi te urcă sau coboară, cum ești cuprins în a lor planuri.

 

Cu cât te crezi în libertate, cu-atât mai mult îmi ești robit,

Că pentr-o salbă de mărgele, de sticlă goală, lucitoare,

Tu trăitor nebun în vise, ai dat de toate și-ai plătit

Ca să îmi fii sub a lui umbră, ce e atât de-nșelătoare.

 

De ai un dram de conștiință și ești unit cu toți ai țării,

De glasul ți-l ridici când încă te calcă alții în picioare,

Atuncea doar te ști-va lumea de peste țări și largul mării

Că ești și tu un ins ce are și demnitat și onoare.

 

Noi, din ce-am fost în fala lumii nu mai avem de-acum nimic,

Suntem o tagmă insipidă ce tragem toți în toate părți,  

Figuri comune, păcătoase, slugarnici și cu suflet mic,

Pe care ei ne pun de-acuma, unde îmi vor, pe a lor hărți.

 

Mai marii lumilor de astăzi n-au milă și nici sentimente,

Ei își măresc mereu imperiul și țara și-o ridică-n slavă,

Noi, inși ce am ajuns nimicuri, nici nu contăm în documente,

Suntem cu capul și cu țara, de-acuma puși pe a lor tavă.

MELANIA RUSU CARAGIOIU: PASUL ÎNTÂMPLĂRILOR

 

 

                                                     Semnalare de carte în curs de apariție

             la cartea ,,POEZII DIN CĂLIMARĂ” a poetei Cristina-Marina Murgea

 

Poet prin excelentă, Doamna Cristina-Marina Murgea împletește versurile sale cu viziunea sa de notar asupra legilor scrise și nescris ale vieții. Chiar dacă nu și-ar fi mărturisit profesia, unii termeni de specialitate prea aparte și modalitatea de a împărți totul ordonat și după principiile balanței, ne-ar fi sugersat profesia dânsei.

Aceasta este a doua cronică pe care domnia sa mi-a oferit prilejul de a o scrie-răstălmăci, după legile primului cititor al viitoarei cărți, acela fiind eu.

Cartea este structurată în mai multe părți, toate puse cap la cap dând firul unei vieți asupra căreia s-a aplecat autoarea :

-Familia nouă, compusă din cei doi soți, părinții care pleacă în cerul lor, copiii care pleacă pe alte meleaguri . Obligațiile sociale ale poetei care este și un membru social activ, luând parte la manifestările din comunitatea sa, încarcă virtuos, în volume, poeziile sale, între care și adevărate portrete, poeziile omagiale.

-Frumusețea naturii, a anotimpurilor este realizată în pasteluri de un colorit grăitor.

-Partea închinată vieții devote a unui creștin, ocupă un loc amplu și merituos

-Filozofia stărilor sufletești este curgătoare, ca un cântec izvorât dintr-un suflet prieten cu meditația.

-Finalul, care ar putea constitui o carte de sine stătătoare, un basm frumos plin de morală și înțelepciune.

Autoarea este un suflet generos care oferă revistei ,, Candela de Montréal- La Chandelle de Montréal” nu numai pezii spre publicare ci și acel ajutor material care ajută fizic să trăiască o revistă.

Punctez poeziile omagiale dedicate Domnilor Victor Roșca, George Filip, Emil, Cicerone Milovan și Doamnelor Catalina Stroie, Daniela Gifu, și drept mulțumire, un poem închinat mie, scriitoarea acestor rânduri, un poem despre care aș fi fericită să îl merit drept epitaf.

Aceste poezii omagiale sunt oarecum mai sobre cu un preludiu spre poezia oficială, așa cum cere uzanța. Inflexiunile diferă, precum și cei vizați diferă fiecare prin personalitatea sa. Un ton atașant, mai familiar nașei Catalina Stroe, amintindu-și de cuvintele îndrăznete ale dânsei: ,, E unul care cântă mai dulce decît mine ?”, sau caracterizând într-un omagiu ambiguu instabilitatea vioaie și alura când blândă, când învolburată   a poetului George Filip: …/ ,, Mai și sudui băiețește, / și apoi poeta încheie ritos : Să ai Suflet bun, putința, / Ce destinul ți-a lăsat, / Să scrii cu toată ființa / Încă nu ai treminat./…

Poezia omagială ,,Picături din călimara Marelui meu Prieten Victor Roșca” este dedicată acestui Domn care este Directorul Revistei ,,Candela de Montréal” . O poezie atât de reușită încât pentru noi îmbină și calitățile persoanei omagiate și totodată și a liniei revistei pe care o conduce : …/ Și pecetluiește-n suflet, în haola bunătății, / Dau curaj, deschid speranțe și imboldul unității / Și iubirii dintre semeni, la scară universală, / Întru armonie, pace, fericire generală !” /

,,Metamorfoze” este titlul poeziei omagiale închinat Doamnei Daniela Gifu. Autoarea se încumetă să creeze o mică biografie acestui suflet din sufletul ,,Iașilor”: … / Pe dealul, unde-n vreme se ascunde / Teiul bătrân al Tânărului vechi Poet ! /Și-astfel ai cercetat idei profunde /
În științific, fascinant duet !” /…

,,Jumătatea ta”, este tot o poezie omagială. Citind-o ne ajută să tragem o concluzie generalî asupra acestui așa zis capitol, cu dedicații. Aici, spre deosebire de restul poeziilor din volum găsim o notă ușor forțată, fiind vorba de un stil mai protocolar, care impune niște rigori, niște caracterizări, niștre înflorituri.

Includ aici, o paranteză, legată de sedința-întrunire de Cenaclu, în care autoarea poetă, fără a sta mult pe gânduri a creat sub ochii noștri, în întregime, o poezie omagiu, eu zicându-i ,,dorit epitaf” dedicată mie. Nu transcriu această poezie din orgoliu personal, ci din recunoștința unei prietenii încurajatoare a poetei Cristina-Mariana Murgea, adresată mie, colegei de litere și de cenaclu, înaintată în vârstă, colegă, care și-a dedicat anii după pensionare activității sociale, culturale și revelațiilor poetice în Canda și România. Poeta Cristina-Marina Murgea cează o poezie ad hoc, la ,,prima vista” scrisă în timpul întrunirii noastre literare și festive, popezie scrisă clar și sugestiv, fără ștersături sau rectificări, dovadă de permanentă inspirație. Citez parțial din poezia respectivă:

SUFLET LÂNGĂ SUFLET

(de Cristina-Marina Murgea,

                       Poetă, autoare, notar, Montreal, Canada, dedicație Poetei Melania Rusu Caragioiu)

           ,, Doamnă a slovei, în cronici și poeme,

Ne cânți, ne-naripezi ! Noi suflete boeme

Zburăm ! Și pace ne găsim. Și ne e bine,

Ne lăsăm umbra pașilor pe căi divine !

Ca o păpușă din care-ți tragi nume,

Ascunzi talente ce ți-au dat renume

Pășești în viață, răspândind culoare.

Gânduri visate, un portret, o floare....

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .!

Și alte minunate suflete îți răspund

De unde se inspiră și ce haruri ascund

Etc. ...”

     După primirea acestor sentimente calde, mi-am permis să îi transmit autoarei acestei poezii, mii de mulțumiri pentru inima de aur, pentru darul inimii de argint al amintirii și dulcele dar al prieteniei.

Revenind la volumul de față trebuie să mărturisim faptul că arta de a izbuti în poezia omagială este mai greu de atins, dar poeta a condus versul spre a îmbina acele cerințe dificile.

Capitoul perceput de mine ,,religiozitate” are conotații de trăiri concrete, mistice, imaginative.

În descrierea festivității religioase închinate Sfântului Ioan Botezătorul – Saint Jean Baptiste, sfântul considerat ca a fi unul dintre protectorii Provinciei Québec din Canada, poeta- autoare descrie spectacolul sacru tumultuos continuat cu momentele vesele de destindere ale unei sărbători câmpenești.

Tot pe linie religioasă se înscrie și poezia ,,Să nu fi singur Tată !”, care redă ritualul sacru, chiar amănunțit al unui parastas. Imaginile sunt atât de bine prinse încât noi aprope auzim cele spuse și simțim învăluitorul fum de smirnă, tămâie și lumânări.   Încet, cu grijă, cu pioșenie, vedem cu ochii noștri fiecare rânduială bisericească ortodoxă, ca într-un film realizat asupra acestui moment sacru, când sufletul celui plecat stă în așteptarea desfășurării acestui procedeu- proces mistic, care îi va mai scădea din fostele lui păcate

Scena cu îngerul Mamei apare în poezia : ,, .,Mi-e dor de mama”. Această poezie este trăită cu mult sentiment, vorbind doar cu îngerul celei plecate.

În acelși sentiment de evocare a ființelor plecate este poezia ,,Lui Emil”. Poeta își imaginează o reîntâlnire în lumea neființei cu acel Emil, care pare foarte apropiat, El a plecat, dar ca o urmă a ființei sale a rămas   acest dor, un mormânt și o durere continuă care este descrisă în versuri sub forma unui epitaf.

Mi se pare judicios să mă opresc asupra poeziilor presărate în volum, care oglindesc realitatea plastică și colorată din imediata noatră trăire în realitate: ,,Iarba verde de acasă”, ,,Țiganca”; ,,Iarna rea”; ,,Primăvara”´ ,,Vara canadiană”; ,, Lenevinda toamnă”, toate îmbrăcate într-un colorit adecuat, specific spiritului analitic plastic al poetei.

Alegem poezia ,, Iarba verde de acasă”, cu titlul împrumutat - expresie celebră care a fost titlul unui film românesc savuros. Poemul poetei cu acest nume este vesel, ușor satiric, o paralelă între viziunea țăranului gospdar român și viziunea citadinului canadian asupra spațiului verde din apropierea casei sale. Într-un stil sprințar, două personaje, tatăl venit din – presupunem- România și fiica , privesc întinsul verde din jurul casei fiicei stabilite- afirmăm noi, în Canada, după identitatea autoarei.

Tatăl o vede pe fiică pregătită să taie ,, frumusețea de iarbă” și grăiește: .../ ,,Mă întind puțin aice, / Pe gazonul tău de-mi dai / Voie, să-l aud ce-mi zice / Înainte ca să-l tai . /...

     Ce ne sugerează poezia ? Transpare acea legătură cu pământul și ceeace oferă el, pentru viața animalelor, implicit a omului. Iarba mai oferă și un pat plăcut. La țară românul, când se odihnește puțin sau doarme pe iarbă zice ,, ascult o leacă ce-mi zice iarba”, expresie sugestivă ca o scuză pentru faptul că el cere o clipă de întrerupere a lucrului istovitor. Parcă vedem în fața ochilor pe țăranul obosit, culcat în iarbă, pe o parte, având pe cealaltă ureche așezată căciula sau pălăria de paie. Deasemenea este sugerat stilul hâtru al românului care ia în zeflemea acest obicei ciudat de a tunde iarba transformând-o într-o perie deasă, iar surplusul rezultat, aruncat, pierzându-se fără folos. Omul de la țară vede altfel lucrurile , iar poeta a subliniat perfect și poetic toate aceste stări izvorâte din spirit practic sau citadin, vădit contradictorii.

Ne oprim puțin și asupra poeziilor ,,personale”, îmbrăcate într-o notă de retoirică: ,, Jumătatea ta”; ,,Lasăți-mă să vă iubesc”; ,,Pe drumul vieții”; ,,Picătura”; sau poeziile- duel : ,,Prea” și ,,Simplu”.

,,Pe drumul vieții”, acest poem ar trebui să ocupe locul I în volum. Această poezie este de o mare încărcătură filozofică, evocând împăcarea cu destinul vieții. Se meditează asupra spațiilor vieții în societate ca adult. Oamenii sunt împărțiți aci nu numai în două categorii, buni și răi, ci aproape fiecare individ ocupă o subdiviziune a lui, propprie, după felul de gândire și acționare, de acomodare sau respingere. Este viziunea proprie a poetei, vbiziune pe care o găsim bine conturată în următoarea strofă: ,,.../ Mergem drept, ori dăm din coate / Și mereu o țintă-avem;/ Unii știu tot ce se poate, / Alții-nvață tot ce vrem...” /... Este filozofia de a privi acest destin, trasându-l accentuat , printr-un vers bine gândit și așezând imaginativ diferite situații care te schimbă chiar și fără a observa, dintr-un om fericit într-unul nefericit, sau prea fericit, desi se pare că deasupra fericirii nu mai există nimic de dorit.

Cartea se încheie cu un basm ,, Nunta aleșilor”

,,Nunta aleșilor” aduce în prima parte poezia iubirii, a fericirii dar și în a doua parte sumbrul nefericirii regizate de corul nefast al viespilor, de data aceasta curtenii. Cei doi aleși sunt rege și regină, poate nu un rege și o regină a unei împărății, ci a unei , moșii întinse și prospere.

Începută sub auspicii înfloritoare, viața celor doi devine un periplu de momente pline de durere și chiar de ură, ei îndepărtându-se din ce în ce unul de altul, în viața lor strecurându-se imortanța averii comune.

Alegoria care stă la baza acestui frumos basm în versuri este grăitoare. Basmul ne poartă spre un deznodământ sumbru, cauzat de invidia venită dinafara familiei, apoi zâzanie, infidelitate și peste toate o incrâncenată avariție

Acest basm poate fi subiectul unei cărți cu ilustrații colorate pentru copii și tineret, fiind un îndemn la respectarea partenerului ales pe viață și a respectării cuvântului dat.

În concluzie , această carte cuprinde viziunea unui poet care cunoaște mult din aspectele vieții, autoarea fiind un notar. Ne amintim cu plăcere de   notarul Honoré de Balzac, notarul care a cutremurat lumea cunoscând dedesubturile vieții, impresionanta ,,Comedia umana” cu cele optzeci de volume ale sale. Se pare că această categorie de oamen -notarii- care cunosc multe amănunte din viața semenilor lor, reușesc să exprime concret și sugesativ niște adevăruri.

Poeta ne prezintă universul pe care îl scrutează în ansamblul său, anotimpurile, terra, oamenii, stările lor sufletești, acțiunile lor, viața după moarte și gloria actuală.

Poemul ,, Nunta aleșilor” este o învățătură pe care poeta o dă tinerilor, un avertisment asupra vieții, dar și un mare adevăr supra ambiției, încrâncenării nemăsurate pe care îl au unele persoane de a trena procese juridice fără ieșire, - lait motiv- spre a ilustra că oamenii nu sunt capabili să dezlege ceeace destinul a pecetluit.

Este o concluzie cam fatalistă a autoarei, dar oricum este un îndemn la prudență.

Sfera din care poeta - autoare își alege personajele, subiectele, este lumea vie înconjurătoare și natura. Chiar și cei plecați în lumea drepților sunt văzuți ,încă, în haina lor de viețuitori.

Multe din poeziile și pastelurile sale au ca personaj principal un erou, subiet, situație, existent sau virtual care ne oferă o idee folositoare.

Întâlnim stări conflictuale, răni nevindecabile,revoltă, resemnare și o gamă de sentimente foarte greu de redat în versuri. Dar iată că poeta a reușit într-un stil plastic, convingător și poetic să ni le sugereze, sau chiar să ni le demonstreze, aducându-ne atenția în planul oferit de dânsa.

Ar mai fi de subliniat spiritul de echitate al omului poet. Domnia sa, ca jurist-notar dispune de tăria de caracter de a îndemna, prin versuri, -- exemplu în basmul ,, Nunta aleșilor” de a da sfaturi de conciliere între părțile beligerante- sfaturi contrare atragerii de clientelă pentru cinul său. Observăm deci și acel spirit civic și de responsabilitate socială.

Tendința volumului este spre optimism și spre o consiliere venită din partea unei poete care își îmbracă experiența de viață într-o haină versificată poetic, trezind în noi niște gândiri care poate ne trecuseră neobservate până acum.

Spre delectarea publicului inserez în întregime câteva din poeziile autoarei poete Cristina-Marina Murgea:

     Ar mai fi de subliniat spiritul de echitate al omului poet. Domnia sa ca jurist-notar dispune de tăria de caracter de a îndemna, prin versuri, -- exemplu în basmul ,, Nunta aleșilor” de a da sfaturi de conciliere între părțile beligerante- sfaturi contrare atragerii de clientelă pentru binele său. Observăm deci și acel spirit civic și de responsabilitate socială.

Tendința volumului este spre optimism și spre o consiliere venită din partea unei poete care își îmbracă experiența de viață într-o haină versificată poetic, trezind în noi niște gândiri care poate ne trecuseră neobservate până acum.

Transcriu spre delectarea cititorului două din poeziile din acest volum:

Picături din călimara

Marelui meu Prieten,

Victor Rosca

Picături din călimara-ţ

Dumitru CONSTANTIN: ȘEZĂTOAREA CULTURAL-ARTISTICĂ DE LA CÂMPUL ROMÂNESC DIN HAMILTON 2018

 

Sâmbătă 14 Iulie 2018, după un pelerinaj la statuia lui Mihai Eminescu și la busturile de pe aleea scriitorilor din exil, statui executate de Nicăpetre, a urmat o slujbă în memoriam la capela ortodoxă din incinta câmpului.


În sala de festivitati a Câmpului Românesc, timp de peste 6 ore, grupul de la revista Observatorul din Totonto (Cenaclu Nicăpetre, colaboratori și prieteni ai revistei Observatorul) a organizat o manifestatie cultural – artistică


Au fost prezentati cei care au luat parte la această manifestare culturală apoi au fost mentionate evenimentele importante, aniversări și personalități, ale lunii iulie. S-au prezentat ultimele cărti; Veronica Lerner, Elena Buică, Milena Munteanu, Victoria Milescu, Gabriela Căsineanu, Claudiu Morgan, George Kuhn, Nicolas Andronescu. Eleva Sophia Leopold a avut o expozitie de pictură iar Sylvio Suga o expozitie de sculptură. A vorbit despre scoala ei de muzică din Toronto, profesoara Adela Lungu.


Un aplaudat recital de pian a avut studenta Lizuca Cojocaru acompaniată de fratele ei David, iar elevul Victor Tarca și tatăl său Laurentiu au impresionat prin executia unor piese muzicale, urmat de concertul la clarinet a studentului Gabriel Adam Munteanu care a fost minunat! Dorin Nadrău ne-a vorbit despre identiatate românească în exterior, despre cultura și valorile celor din diasporă. Au citit din poeziile lor Victoria Milescu, Dumitru Ichim, Nicolae Băciut, Nicolas Andronescu.


Vasile Vantă, pensionar, ne-a vorbit despre România frumoasă, despre călătoriile lui minunate din tinerete, prezentând alamanuri si reviste cu articole scrise de el in anii 1960 despre locuri și tradiții. A sfătuit pe cei tineri să nu-și uite țara unde au trăit părintii și bunicii lor, să meargă să o vadă și să o ajute după puteri.


O expozitie de carte, pliante, fotomontaje, despre istoria României și a Canadei au stat la dispoziția celor prezenți.


Moderatorul intâlniri, Dumitru Puiu Popescu, editor al Observatorului, a propus invitaților din România, care au participat la săptămâna culturală, o dezbatere asupra artei si culturii românesti actuale, provocând discuții despre necesitatea cunoașterii și promovarea valorilor spirituale românesti și în alte medii culturale.

 
Dialoguri intersante s-au purtat cu Victoria Milescu, poet și editor din Bucuresti, Pr. Dr. Gheorghe Nicolae Sincan, scriitor, Nicolae Băciut poet si editor de la revista „Vatra Veche” din Târgu Mures, cu cei de la „Tribuna” din Cluj: Ani Bradea, cronicar si poet, Vakar Istvan Valentin, scriitor: Ștefan Damian, scriitor, Ioan-Pavel Azap eseist și editor.


A urmat un banchet în onoarea celor prezenți, președintele asociației culturale de la Hamilton, Dumitru Răchitan si Pr. Dumitru Ichim organizatorul săptămânii culturale de limba română de la Hamilton au multumit participantilor si i-au invitat la o nouă ediție in iulie 2019.

Cristian Petru BĂLAN: KARL MARX PUPAT DIN NOU DE COMUNISTOIZII DIN U.E.

 

KARL MARX - pupat din nou în.... bot de neosocialiștii comunistoizi din U.E. care i-au înălțat o nouă statuie de 5,5 m. Eu (CPB) le răspund cu poemul KARL MARX postat imediat mai jos, după articolul scris de Cristian Ardeleanu:

Sfârșitul acesta de săptămână a fost marcat la Trier, în vestul Germaniei, de celebrarea bicentenarului nașterii lui Karl Marx, nimeni altul decât părintele comunismului. Ocazie cu care s-a dezvelit sau inaugurat, spuneți cum vreți, noua statuie a lui Karl Marx, un colos de bronz înalt de 5,5 metri, în semn de mulțumire pentru cele 150 de milioane de suflete nevinovate ucise in numele comunismului sau a revoluției proletariatului… cum le plăcea tovarășilor să-și definească opera criminală.

La o primă vedere pare o glumă, ce-i drept de prost gust, dar gluma devine serioasă când conștientizăm ca este realitatea absolută, ba mai mult, presa și societatea occidentală o tratează ca pe ceva oarecum normal, oarecum banal, chiar șic. De altfel, la eveniment pe lângă descendenții filosofului german… așa este prezentat Karl Marx… filosoful german, oficialitățile chineze… donatorii monstruosului colos, Andrea Nahles, noua președintă a partidului social-democrat german, tataie Junckers care l-a elogiat pe sărbătorit, au luat parte și câteva mii de persoane… semn ca filosoful încă atrage!!!

Dar surpriza nu se oprește aici… ea continua. Cu aceasta ocazie… festivă… șic… a fost de asemenea inaugurată si casa natala… memoriala in stil baroc… renovată de oficialitățile locale, care vor organiza în lunile următoare… și aici țineți-va bine… 600 de evenimente dedicate… filosofului german… expoziții, concerte, piese de teatru, conferințe… pentru a retrăi viața si opera… și atenție din nou cum sună anunțul… a celebrului gânditor. Deci colosul nostru împreună cu casa memoriala… loc numai bun de pelerinaj pentru toți cei nostalgici pentru comunism… din Europa și tot mapamondul.

Bravo! Hai că le-a reușit. Iar daca noi vrem în tara noastra… în Romania noastră atât de blamată… mai ales acum după ultimul raport al Departamentului de Stat American… care sustine sus si tare ca principalul pericol pentru democrația din Romania sunt Biserica Ortodoxa și Asociația Pentru Familie… nu poți sa le răspunzi distinșilor domni americani decât cu celebra expresie din Caragiale „amice ești idiot…” așa, revenind deci la oile noastre… daca noi am vrea sa ridicam un bust sau o troiță în memoria Sfinților Noștri ai închisorilor Comuniste… un Valeriu Gafencu sau Ioan Ianolide sau Virgil Maxim sau Radu Gyr sau Mircea Vulcanescu… am fi imediat etichetați ca fiind fasciști mistici sau alte bazaconii de genul…. am fi arătați cu degetul și puși imediat la colț.

Stau si mă gândesc ce vremuri am ajuns sa trăim… bolșevizarea Europei nu mai este o utopie… este cruntă realitate. Acum înțeleg eu de ce Părintele nostru drag… Arsenie Boca spuneaȘ „Nu mai vreau să apuc nici o zi după 1990…” Și câtă dreptate avea! Il dăm jos pe Hristos… din suflete… din familie… din societate… și ridicăm colosul lui Karl Marx! Ce lume nebună… nebună…nebună!!!

***

Cristian Petru BĂLAN

POEMUL „KARL MARX”

Motto:

Să doară-acest timp, consumându-l, să doară, să cheme
Lumea la clopote și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.

Nicolae Labiș - „LUI MARX”

Un bust cu barbă sură, imensă și stufoasă,

Cu răzvrătiri pe chipu-i tăios, de utopist,
Karl Marx chema la luptă pe cei de joasă clasă,
Prin Manifest Partinic, numindu-l Comunist...

L-a conceput cu Engels, feciorul de bani gata,
Ei, filosofi cu-avere, strigau: Jos bogătașii
Și jos capitaliștii ! Cei mulți să-și ia răsplata,
Să spulbere burjuii și să le piară pașii !

Să se unească-n lupte, să curgă-n lume sânge !
De la bogați să prade toți banii, toată suma,
Iar cei săraci să facă pe cei bogați a plânge -
Deci cei săraci să fie... ei cei bogați de-acuma !...

Pe scurt, așa croise Marx noua societate,
Ca viitor de aur măreț al omenirii.
Era convins că-n lume va fi egalitate
Din focul răzbunării, nicicum dintr-al iubirii.

Ce n-a făcut el, bietul, să-și împlinească scopul:
Și-a părăsit credința rabinului părinte,
S-a creștinat o vreme, dar nu-și găsi norocul,
De-aceea, ateismul a-mbrățișat fierbinte !

De-atunci îi știm părerea notată într-o carte:
„Religia e opiu ce-mbată tot poporul !”
Crezurăm c-ateismul l-a liniștit în parte,
Dar el dorea ca faima-i să-nfrunte viitorul.

Tot căutând o cale să-și toarne-n bronz doctrina,
Prin care comunismul să-ncingă-ntreaga lume,
Din numeroșii prieteni, el și-a găsit neghina,
Pe-un ins ce-avea secretul să-l umple de renume...

- Nu-i greu, i-a spus acesta. Știi Faust că-i jurase
Lui Lucifer credință? Să-i juri și tu, ca mine,
Și-ți dă puteri supreme, cu vajnice foloase:
Tot ce dorești se face ! Și totul va fi bine !

Așa făcu, pierzându-și o parte din valoarea
De filosof, profesor, de scriitor prolific.
Nu-și explicau colegii de ce înfățișarea
Părea de-acum ciudată, mai alta, mai... specific.

Lucra la „Capitalul” un studiu nebulos;
Iar noaptea scria-n versuri: „Pe zisul Dumnezeu,
Eu mă răzbun cu ură. Din cer vreau să-l dau jos,
Căci Ulamen-Satana mi-e unicul meu Zeu !

Lui i-am jurat credință, doar el mi-e cel mai sfânt;
El mi-a promis că veșnic toți vor ști de-al meu nume...
Stafia comunistă i-o-ntind pe-acest pământ,
Ca lui să i se-nchine supusă-ntreaga lume !”

Acesta-i jurământul ce s-a găsit în scris,
Dar, de atunci, în viață nu-i mai mersese bine,
Căci două dintre fete curând s-au sinucis
Și-ntreaga-i existență porni să se decline.

Totuși, curând, în lume, pactul dăduse roade:
Șiruri de revoluții creșteau pe tot pământul.
În toată omenirea se răsculau noroade -
Marxismul prindea viață și își spunea cuvântul.

La ruși, ciracul Lenin, printr-o răscoală mare,
A-ntruchipat marxismul în țară comunistă -
Și molima se-ntinse, trecând peste hotare,
Prin Stalin, Mao, Tito, spre Cuba cea castristă...

Chiar România noastră, și alte țări sărmane,
Au trebuit să guste otrava cea de fiere
Care-a ucis în lume sute de milioane
Și care astăzi, iată: e-o șandrama ce piere !

Glen Ellyn, 26-27 decembrie 2017

-----------------------

YOUTUBE.COM

KARL MARX - versuri - Cristian Petru Bălan

KARL MARX versuri - Cristian Petru Bălan sursa foto - necunoscută - media online montajul - M.C.J. muzica -Beethovens 5th Symphony INgrooves În…

Stelian Gomboș: Patriarhul nostru la 67 de ani…

 

 

  

            Duminică – 22.07.2018, Părintele nostru Patriarh Daniel va împlini frumoasa şi binecuvântata vârstă de 67 de ani!...

            Ce să-i doresc, eu unul, umilul de mine, un simplu credincios, Părintelui Patriarh, cu prilejul acestui ales moment aniversar?...

            Eu mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate sporită şi putere de muncă susţinută, că are multă şi mare nevoie, şi de una şi de alta, fiindcă s-a angajat la realizarea, împlinirirea şi desăvârşirea unor proiecte spirituale, măreţe, importante, ziditoare  şi mult folositoare!...

            De fapt, eu, unul, aşa l-am ştiut şi (re)cunoscut, întotdeauna, pe Preafericitul nostru Părinte Patriarh, şi îl ştiu de ceva vreme, din anul 1991, ca o persoană angajată, harnică şi dinamică, serioasă, cultă, inteligentă, raţională, lucidă, aplicată şi practică, cu o prezenţă de spirit şi o minte inspirată, sclipitoare, de-a dreptul genială, care m-a surprins, în mod extraordinar, atunci când nici nu mă aşteptam şi nici nu mi-am dat seama!...

            Da, un om angajat, la modul asumat şi responsabil, a fost şi în Scaunul Moldav, (de) la Iaşi, timp de 17 ani, ca Arhipepiscop şi Mitropolit, între anii 1990 – 2007, adică de la vârsta de 39 până la 56 de ani, un om şi mai responsabil şi mai asumat este în ultimii 11 ani de patriarhat, aici la Bucureşti, un patriarhat deloc uşor sau facil, cu multe probleme, cu nenumărate provocări, cu multiple încercări, cu numeroase piedici şi obstacole dar, pe care Preafericirea Sa a ştiut şi reuşit, întotdeauna, să le depăşească şi să le gestioneze, la modul exceptional şi minunat, trecând dincolo de orice contestaţie sau traversând, cu real succes, orice cârcoteală omenească, de cele mai multe ori, nefondată, ignorantă şi, chiar, arogantă, de foarte multe ori neinspirată şi, mai ales, răutăcioasă, pur subiectivă şi, mai deloc, obiectivă, în majoritatea cazurilor!...

            Ce-i mai doresc eu, acum, cu prilejul acestui popas aniversar, Patriarhului nostru: să-l înţeleagă Dumnezeu atunci şi acolo când şi unde noi, oameni, neputincioşi şi neisprăviţi cum suntem, nu-l înţelegem, necum să-l mai şi apreciem sau admirăm, pentru tot efortul depus; să-l ajute Dumnezeu acolo şi atunci unde şi când noi, aceeaşi oameni, plini de slăbiciuni, de antinomii, de contradicţii, dileme, polemici şi contraste, fie nu putem, fie nu ştim fie nu vrem să ajutăm, nu pe Părintele Patriarh personal, căci nu cred că este cazul adică nu are Preafericirea Sa nevoie de aşa ceva ci, de fapt, Biserica – de care ne lepădăm atât de repede şi de uşor, invocând tot felul de motive, acuze, scuze, texte şi pretexte, fiindcă suntem, încă, destul de neiniţiaţi şi de necatehizaţi în materie teologică, morală, dogmatică, canonică şi eclesiologică!...

            Şi, mi-aş mai dori, tot în acelaşi cadru sau context ca, măcar, acolo unde nu putem ajuta Biserica, măcar să nu o încurcăm ci, mai bine, să o lăsăm în pace, pe Ea şi pe noi, toţi, păstorii, slujitorii, credincioşii, fiii şi membrii Ei şi, nu în ultimul rând, pe Păstorul Ei şi Patriarhul nostru; da, pur şi simplu, să fim lăsaţi în pace, în virtutea unui elementar simţ al respectului şi în baza unei minime educaţii sau instrucţii, care ne cere ca “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” ori “cine sapă groapa altuia cade chiar el în ea!” sau care ne pretinde faptul de ne vedea fiecare de locul şi de rostul nostru, fără a ne amesteca acolo unde “nu-i de nasul nostru!”…

            Atât şi, nimic mai mult sau nimic altceva!...

            Şi-i mai urez Părintelui nostru Patriarh să-i ajute Dumnezeu să intre, la momentul potrivit şi cuvenit acestui an special – centenar, în Sfânta nostră Catedrală Naţională, a Mânturii Neamului nostru Românesc, cu toată demnitatea şi cu toată bucuria ori satisfaţia sufletească a realizării, împlinirii şi desăvârşirii acestui măreţ, sublim, nobil şi binecuvântat ideal, când, sunt convins, că, va vărsa o lacrimă – una a mulţumirii sfinte şi a emoţiei profunde, bucurându-se şi bucurându-ne, din plin, pentru realizarea singurului proiect national, desfăşurat în România anilor postdecembrişti, apropape treizeci la număr, singurul, fraţilor, început dar şi sfârşit, adică dus la bun sfârşit, până la capăt, căci, “Această Casă nu este ca oricare alta, făcută de mâini omeneşti ci, aici, Tătăl a zidit, Fiul a împlinit/a desăvârşit şi Duhul Sfânt a sfinţit sau binecuvâtat!”…

            Aici, adică, de la temelia şi până la vârful crucii acestei Sfinte şi Măreţe Catedrale Patriarhale, este Dumnezeu – Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa că, atenţie judecătorilor şi aviz ignoranţilor şi aroganţilor, cu Cine vă puneţi!...

            Dar, să stăm, liniştiţi, că vine ea, şi plata şi judecata, căci “după faptă şi răsplată!”…

            Şi, în sfârşit, îi mai doresc încă ceva, Părintelui nostru Patriarh: să rămână acelaşi – teolog erudit, conducător desăvârşit, predicator iscusit, diplomat neîntrecut, organizator priceput, un om plin de har şi de adevăr, plin de farmec, expresivitate, naturaleţe, tinereţe şi spontaneitate, plin de corectitudine, eleganţă şi ospitalitate, plin de altruism, vivacitate şi culoare, toate aşezate, cu mult bun simţ, la momentul şi în locul potrivit sau cuvenit, fiind o persoană plină de raţiune, rigoare, luciditate, discernământ şi dreaptă socoteală, comportându-se şi raportându-se, cu adevărat, de fiecare dată, la modul autentic şi superlativ!...

            Aşadar, personalitatea complexă, rotundă, bogată şi completă a Patriarhului nostru, cuprinde sau conţine, exact, calităţile, capacităţile şi virtuţile absolut necesare şi, de-a dreptul indispensabile, oricărui lider sau conducător, fie el religios sau nu, al secolului XXI din mileniul III şi, deci, ar fi indicat şi tare bine dacă, cei avizaţi, sau nu, ar lua aminte!...

            Altminteri, pe Patriarh nu-l putem clona însă, totuşi, calităţile şi virtuţile sale excelente, cred eu, că ar putea fi multiplicate şi luate drept exemplu, ajungând a ne fi, nouă, tuturor, un model şi un reper demn de urmat!...

            Altfel spus, să ne gândim, bunăoară, ce bine ar fi şi, ne-ar fi, dacă am adopta drept principii formatoare şi călăuzitoare, în viaţa noastră, comună, uneori prea comună, perseverenţa, tenacitatea, determinarea, corectitudunea, onestitatea, parolismul şi, în special, dorinţa, voinţa sau capacitatea de muncă a Preafericii Sale căci “numai exerciţiul face premianţi” oameni buni, altminteri, de trântori, de băgători în seamă, de gură cască şi de pierde vară este plin podul!...

            Deci, ce ziceţi fraţilor? Ne punem şi noi, ceilalţi, pe treabă sau, ne ţinem numai de trăncăneală, cât este ziua de lungă, bine ştiind că noi, foarte mulţi dintre noi, ne pricepem la toate şi, de fapt, la nimic, adică şi la politică, şi la sport şi, mai nou, şi la treburile Bisericii!...

            Eu recomand călduros, să lăsăm, cel puţin, treburile/problemele Bisericii, în seama Părintelui nostru Patriarh, a Sfântului Sinod şi a întregului corp, sacerdotal, pastoral şi ecleziastic căci ştiu ei, mai bine, ce, când, unde şi cum au de făcut, mai ales sub conducerea unui asemenea vrednic, harnic şi dinamic Patriarh, căruia, aici şi acum, în încheierea acestui modest şi, uşor neconvenţional, articol, din partea mea, îi doresc: ani mulţi, sănătoşi şi binecuvântaţi de la Dumnezeu iar, de la noi, oamenii, dacă este cu putinţă, un gram de linişte, un dram de recunoştinţă şi o firimitură de consideraţie şi, cred că ar fi de ajuns, ar fi foarte bine sau, mai corect spus, ar fi, într-adevăr, mare lucru!...

            Dumnezeu să vă poarte de grijă şi să vă ajute, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!...

            Un sincer şi călduros „La Mulţi, Binecuvântaţi şi Fericiţi Ani!” Preafericite Părinte Patriarh!...

Bucureşti – 22.07.2018

IRINA LUCIA MIHALCA: Atingere magică

 

În aerul plin de neliniști și de vibrații colorate,

în creuzetul gândului, ca un arc peste timp,

persistă o piesă-cheie, tangibilă,

efigia visului trăit,

ai impresia că

toată viața

ai purtat-o

în templul inimii,

visând-o,

bucurie fecundă,

uite,

chiar acum,

i-ai cântat

și-ai început

să dansezi în ploaie,

un dans al iubirii

înainte de căderea cortinei.

În tine totul e haos, totul e sfărâmat.

Cum vei ieși afară de aici?

Ai văzut-o, cândva, cum dispare,

plutind în zori, în râul

din care

nu se va mai întoarce,

printre lacrimile tale

faci un pas înapoi,

muzica se transformă

în picături,

picăturile în ocean,

un ocean este viața,

ploaia s-a oprit,

acum,

doar te gândești la ea

și știi bine că

nu vă veți mai despărți niciodată…

29 iulie 2018



Top ziare romanesti
Abonare newsletter stiri.com.ro

Adresa de e-mail: